O piesă de teatru poate deveni o capodoperă datorită autorului, sau, prin jocul actorilor. Cred că “Aşteptându-l pe Godot” rămâne un moment de vârf al teatrului românesc prin interpretarea a doi mari actori: Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Foarte multă vreme spectacolul s-a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti cu casa închisă, biletele fiind vândute cu mult timp înainte. Autorul irlandez a scris o piesă de teatru care are un text de mare profunzime, mult dincolo de aparenta simplitate.
Beckett ne face să medităm mai profund la cuvintele lui Octavian Paler: “Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”.

Un teatru al absurdului, dar, după mine, atât de real…Am citit comentarii care spun că Beckett surprinde omul în momentul  în care şi-a pierdut orice speranţă. Cred că cele două personaje, care aşteaptă ceva, care traiesc de azi pe mâine cu iluzia că poate îl vor întâlni pe Godot, fac din aşteptarea lor un motiv serios de a continua supravieţuirea.

Două dintre personajele piesei stau lângă un drum de ţară, având ca singur punct de reper un copac. Estragon şi Vladimir aşteaptă. Pe Godot, bineînţeles… Cei doi trăiesc de azi pe mâine.

„VLADIMIR  (jignit, rece): Pot să ştiu unde şi-a petrecut domnul noaptea?
ESTRAGON:  Într-un şanţ.
VLADIMIR (uimit): Un şanţ! Unde asta?
ESTRAGON (fără gest): Pe colo.
VLADIMIR: Si nu te-au bătut?
ESTRAGON: Ba da... Nu prea tare.
VLADIMIR: Aceiaşi?
ESTRAGON: Aceiaşi? Nu ştiu.”

Beckett a scris „Aşteptându-l pe Godot” inspirat de o pictură a lui David Friedrich, „Bărbat şi femeie contemplând luna”. Cele două personaje ale lui Beckett aşteaptă să se întâmple ceva. Aşteaptă şi au nostalgia vremurilor de-altădată, când ar fi putut face ceva să devină cunsoscuţi. Acum, le-a rămas doar aşteptarea. Momentul lor de glorie a trecut… Dar la ce moment din trecut se gândesc ei!...

„VLADIMIR (copleşit): E prea mult pentru un singur om.
 Pe de altă parte, la ce bun să te descurajezi acum, iată ce-mi zic. Trebuia să mă gândesc la asta acum o veşnicie, pe la 1900...
Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din vârful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea târziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne urcăm măcar.”

Estragon şi Vladimir sunt foarte „ocupaţi” în fiecare zi cu aşteptarea lui Godot. E ţelul vieţii lor. Se leagă de o iluzie la fel cum un naufragiat se agaţă de un lemn plutind pe mare.

„ESTRAGON: Să ne cărăm.
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Il  aşteptăm pe Godot...
ESTRAGON: Trebuia să fie aici.
VLADIMIR: N-a spus că vine sigur.
ESTRAGON: Şi dacă nu vine?
VLADIMIR: Ne întoarcem mâine?
ESTRAGON: Şi pe urmă poimâine?
VLADIMIR: Poate.
ESTRAGON: Şi aşa mai departe.
VLADIMIR: Adică...
ESTRAGON: Până când vine...
VLADIMIR Eşti fără milă.
ESTRAGON: Să ne cărăm.
VLADIMIR: Unde? Poate că în seara asta o să ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe paie. Merită să aşteptăm. Nu?”

In piesa de teatru pe care v-o prezint, în afară de cele două personaje, care au foarte multă treabă…stând, aşteptând să vină Godot care să-i scape de toate relele vieţii, mai apar alte două pesrsonaje, Pozzo şi Lucky, care în permanenţă sunt în mişcare, vin şi ies din scenă.
Pozzo e stăpânul. Il ţine pe Lucky de o funie pusă la gâtul acestuia.

Estragon şi Vladimir dorm sub cerul liber, mănâncă pe unde şi ce apucă. O masă „copioasă” se arată prin mijlocirea noilor lor cunoştinţe.

„ESTRAGON  (timid): Domnule...
POZZO: Ce-i, flăcăule?
ESTRAGON: Hm... nu mâncaţi... n-aveţi nevoie... de oase...
domnule?
VLADIMIR (indignat): Nu puteai să mai aştepţi?
POZZO: Ba nu, ba nu, e normal. Dacă am nevoie de oase?  Nu, personal nu mai am nevoie de ele. Dar... Dar, în principiu, oasele-i revin hamalului. Lui trebuie deci să i le cereţi. „

Pozzo şi Lucky sunt uniţi fizic (prin frângia de care am amintit). Sufleteşte, nu prea…Estragon şi Vladimir sunt uniţi sufleteşte (amândoi aşteaptă acelaşi lucru…) N-au nevoie de o frânghie care să-i ţină legaţi. Estragon uită uşor tot ce i se spune, e fricos, colegul lui în ale aşteptării zadarnice e mai înţelept. Dar niciunul n-ar putea supravietui fără celălalt.

“ESTRAGON: Sunt momente în care mă-ntreb dacă n-am face mai bine să ne despărţim.
VLADIMIR: N-ai ajunge prea departe.
ESTRAGON: Ce-i drept, ar fi un mare neajuns.”
Citind piesa de teatru sau văzând spectacolul, vrând - nevrând, te întristezi. Te întristezi pentru cele ce-au trecut, dar, în egală măsură, pentru ce n-ai realizat în viaţă şi ai fi putut, nu-i aşa, oricând să înfăptuieşti…
Personajele lui Beckett nu-şi pierd speranţa.
„ ESTRAGON (cu voce stinsă): Plămînul meu stîng e foarte slab. (Tuşeşte uşor, cu glas tunător.) Dar plămânul meu drept e în stare perfectă!”

Vedeţi, există o salvare din orice situaţie…Si o speranţă…Uneori, rămâne doar dezamăgirea:

ESTRAGON (subit furios): „Să recunosc! Ce e de recunoscut? Mi-am trăit porcăria asta de viaţă în mijlocul nisipurilor. Şi tu mai vrei să văd nuanţe! Uită-te la gunoiul ăsta! Nu m-am clintit niciodată din el.”

Un teatru al absurdului. Dar viaţa, oare cum e?
„ESTRAGON: Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”

Cine îl poate contrazice pe Samuel Beckett?