2.Perioada interbelică a fantasticului din cultura română

  Gala Galaction este, cronologic vorbind, primul scriitor al triadei interbelice care a cultivat magia, miraculosul și fantasticul. În nuvelistica lui Galaction facem cunoștință cu o lume suspendată între mit și existența dramatică cuprinsă între sfârșitul de ev mediu turcit și perioada imediat următoare (La Vulturi! și Zile și necazuri din zaveră ne prezintă, de exemplu, evenimente din timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, respectiv de după înfrângerea ei).

  Gala Galaction ni se înfățișează drept un poet al nostalgiei, majoritatea nuvelelor și povestirilor sale bazându-se pe un conflict erotic, care fie că este depășit cu mari sacrificii în numele unor principii morale inflexibile (De la noi la Cladova), fie că provoacă adevărate drame atunci când eroii se lasă purtați de valul dragostei mistuitoare (Gheorghe Cătălina, Gloria Constantini, Copca Rădvanului).

   În majoritatea nuvelelor, hotarul dintre vis și realitate este extrem de ambiguu. De asemenea, tentația scufundării în vis se confundă cu dorința de-a plasa existența în zonele incerte ale începutului. Iată de ce vraja și supranaturalul apar de regulă în apropierea pădurilor seculare – aici se generează misterul și tot aici se adăpostesc hoții, vrăjitorii, schimnicii (Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei).

  O mențiune specială merită povestirea Moara lui Călifar, nu doar pentru farmecul și simplitatea acțiunii, ori pentru aromele de parfum și legendă cu care o înzestrează autorul, cât mai ales pentru visul încărcat de fericire și prosperitate pe care-l trăiește Stoicea după ce se spală cu apă din iazul morii bătrânului Călifar.

  Visul de îmbogățire al lui Stoicea – e drept, realizat cu mijloace necurate, ne duce de îndată cu gândul la povestea indiană cu eremitul Narada iluzionat de zeul Vișnu, poveste relatată de Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene și de André Malraux în Antimemorii. Întrucât Narada îi pune lui Vișnu o întrebare cam îndrăzneață în legătură cu maya (aparența), zeul îl trimite pe eremit până în satul din apropiere pentru a-i aduce un pahar cu apă. Narada se duce, dar intră în vorbă cu o fată atât de frumoasă, încât uită de ce s-a dus, se îndrăgostește nebunește de fată, apoi se căsătorește cu ea, i se nasc doi fii și-și durează o frumoasă gospodărie. Dar iată că vin inundațiile și Narada își pierde familia și întreaga agoniseală. În timp ce el își jelește nenorocirea pe marginea drumului, deodată aude glasul lui Vișnu din tufișul unde-l lăsase: „Nu-mi aduci apă? Te aștept de o jumătate de oră...”

   Deci timpul este o iluzie, iar maya ne proiectează această iluzie pe ecranul înșelător al vieții, așa cum filmul se proiectează pe ecranul cinematografului!

  Tema în discuție l-a preocupat și pe marele scriitor german Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în anul 1946, și ea este tratată cu multă simțire artistică în Biografie indiană, scrierea postumă a personajului Josef Knecht, cu care de altminteri se încheie celebrul roman Jocul cu mărgele de sticlă.

   La drept vorbind, cu eleganța și meticulozitatea ce-l caracterizează, autorul ne prezintă două biografii ale prințului indian Dasa.

  Prima, desfășurată în timp real, ne relatează peripețiile prințului după alungarea sa din casa părintească de către mama sa vitregă, respectiva perioadă fiind marcată de două evenimente majore: salvarea de la pieire prin intrarea lui în rândul păstorilor de vite, după care vine dragostea și căsătoria sa cu frumoasa Pravati.

  Cea de-a doua biografie, desfășurată în timp ideal, este de fapt lecția oferită lui Dasa de bătrânul yoghin în legătură cu iluziile și suferințele vieții sale ulterioare: găsit în pădure chiar de infidela Pravati, Dasa este repus în drepturile sale legitime, are un băiat, dar el nu se poate bucura de liniște și fericire, căci încep războaiele cu prințul vecin, ațâțat împotrivă-i de mama lui vitregă, războaie din care iese înfrânt și prizonier, cu țara ocupată, casa distrusă și fiul ucis.

  Trezindu-se din acest vis halucinant pe malul izvorului din care trebuia să ia apă pentru yoghin, Dasa apreciază lecția primită, își dă seama de deșertăciunea zbaterii umane, așa că cere îngăduința înțeleptului să trăiască în preajma lui, pentru a învăța prin meditație, asceză și respirație să-și îndrepte privirea dinspre exterior spre interior. Ceea ce bătrânul yoghin încuviințează...

 Voinicul Stoicea din Moara lui Călifar are parte de un sfârșit complet diferit. Pesemne că la asta a contribuit atât cadrul geografic, cât și timpul istoric cu alte conotații decât cel indian, timp în care Galaction își plasează acțiunea...Căci văzându-și visul de mărire și îmbogățire complet sfărâmat îndată după trezire, ba pe deasupra fiind și batjocorit de bătrânul vrăjitor, Stoicea nu întrevede altă soluție decât sfâșierea vălului mayei printr-un gest funest: zboară cu bâta de cioban creierii moșneagului, iar el se aruncă cu capul înainte în iazul satanic...

  În pofida acestor deosebiri în legătură cu modul de înțelegere și acceptare a iluziilor, în ambele scrieri se descoperă nucleul povestirii indiene cu Narada și Vișnu. Fără îndoială că două sunt elementele cheie ce permit identificarea acestui nucleu:

 1)Conflictul dintre esență și aparență – Omul prozaic și profan are de-a face doar cu aparențele, pe când sfântul și inițiatul au capacitatea de-a ieși din timp, astfel putând să trăiască eternitatea clipei și să înțeleagă graiul esențelor;

  2)Apa ca element vital și ca mediu primordial, care permite la început doar reflectarea, iar apoi translația între lumea aparențelor și cea a esențelor.

*

  Nuvelele lui Vasile Voiculescu se remarcă prin insistența cu care autorul cultivă fabulosul și construiește magicul. Utilizând tehnica povestirii în povestire, Voiculescu abordează cu succes motivele fundamentale ale folclorului: vraja, descântecul, întoarcerea în timp, relația strânsă cu natura etc., pentru ca în felul acesta să poată dezvolta temele sale favorite care l-au individualizat și, mai ales, l-au impus în perimetrul nuvelisticii românești moderne: matricea acvatică a genezei reflectată în Pescarul Amin, mai exact cea cu neamul Aminilor ce se trage din pești, plăsmuirea unui trecut fabulos (Ispitele părintelui Evtichie), demonismul erotic (Iubire magică, Lostrița), mitul vânătorii și al protovânătorului (Revolta dobitoacelor), magia satului însuflețit de iubire întru Hristos și de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan), la fel ca și magia prin care omul înzestrat cu o „bunătate de oțel” (Bujor din Misiune de încredere) izbutește să se (re)integreze în natură și să-i controleze fenomenele.

   Diversitatea subiectelor condimentate cu supranatural, limba meșteșugită și îmbogățită cu arhaisme și regionalisme, iar acolo unde-i cazul (Ispitele părintelui Evtichie), prezența umorului admirabil strunit, toate astea asigură nuvelelor și povestirilor lui Vasile Voiculescu prospețime și atractivitate.

*

  Neîndoios că Mircea Eliade este scriitorul român care a acordat cel mai mare interes și cel mai mult spațiu literar redării fantasticului sub diverse chipuri artistice. Dovadă în acest sens stau cele cinci volume de Proză fantastică apărute în anul 1991 la editura Fundația Culturală Română, în ele fiind cuprinse nuvelele și povestirile cu conținut fantastic, adică o însemnată componentă a operei sale.

   Dar cu mici excepții, fantasticul mai mult sau mai puțin voalat este prezent pretutindeni în romanele lui Mircea Eliade. Pînă și în Maitreyi el este deslușit sub înfățișări magice, atât în dragostea eroinei principale pentru un arbore tânăr (animism erotic), cât și în legământul ei de logodnă îndreptat spre „mama pământ”, atunci când dragostea pentru Allan devine mistuitoare.

 Dacă putem vorbi de misterul Maitreyi, căci romanul rămâne deschis și autorul nu precizează nicăieri dacă eroina sa este o fată inocentă ori o femeie rafinată, ci, dimpotrivă, el caută să întrețină și să amplifice enigma prin lansarea unor noi semne de întrebare, tot așa Ileana – eroina romanului Nuntă în cer, una din cărțile preferate ale autorului, ne apare din discuțiile lui Hasnaș și Mavrodin, cei doi prieteni îndrăgostiți de ea la momente diferite, drept o ființă nepământeană prin misterul în care reușea să se drapeze.

   Indiscutabil că și Ileana i-a iubit pe cei doi. Însă dragostea ei ispitită de absolut are o certă înclinație spre fantasticul aflat în starea sa incipientă, și anume stranietatea, prin aceea că alimentează suspiciunile și întreține suferința cuplului: „Se întâmplă ceva”, comentează Hasnaș, „dincolo de noi și de dragostea noastră, care ne face să suferim și să căutăm suferința”.

   Însă frumusețea cărții consistă tocmai în enigma și straniul închise în gogoașa dragostei, iar Ileana – din punctul de vedere al lui Mavrodin – rămâne mireasa ideală, ființa menită unei nunți eterne. Asemenea lui Maitreyi, și tot ca aceasta – pură ori perversă, celestă ori infernală, Ileana rămâne eterna femeie eminesciană, realitate și iluzie în același timp.

  Întrucât toate scrierile lui Eliade sunt încărcate de mituri și simboluri (el chiar a fost numit „savantul simbolurilor”) – așa cum, de altminteri i se și cuvine unui eminent istoric al religiilor -, numele eroinei sale n-a fost ales la întâmplare, ci reprezintă simbolul continuității dragostei Ilenei Cosânzeana din basmele noastre, altfel spus veșnica aspirație a omului în general, a românului în special spre frumusețe și fericire. Căci – nu-i așa? – orice carte închide între coperțile sale fantezia stârnită de basmele mai vechi și mai noi, sau cum afirma însuși Eliade: „Romanul este cartea despre oameni”...

   De reținut că o altă Ileana, dar proiecția aceleiași Ileana Cosânzeana, apare în romanul Noaptea de Sânziene, carte considerată de însuși Mircea Eliade drept capodopera sa incontestabilă. Este acea Ileană tânără și frumoasă, descendentă dintr-o străveche familie boierească și cu studii în străinătate, pe care Ștefan Viziru, personajul principal al cărții, o întâlnește în pădurea Băneasa în 23 iunie 1936, ziua solstițiului de vară (Sânzienele).

  Deși o iubește nespus de mult pe nevastă-sa Ioana, totuși Viziru se simte atras de-a dreptul irezistibil de ființa care i-a apărut într-un mod mistic în acea zi a anului când, spune tradiția, la miezul nopții se deschid cerurile.

  Ori Ștefan Viziru, spirit obsesiv și torturat de sentimentul că omenirea rătăcește într-un labirint, simte nevoia imperioasă să se retragă din timp și din spațiul profan pentru a trăi în ceea ce el numește Sâmbo (camera de hotel unde se preface că pictează), care ca tărâm al Shambalei sau spațiu privilegiat este un alt fel de Nirvana. Iar astfel de lucruri esențiale precum Sâmbo, ieșirea din timp sau întâlnirile și convorbirile cu solitarul Anisie, un sihastru „ce trăiește ca ființă totală”, Ștefan nu le poate discuta decât cu Ileana.

  Iată de ce, după ani de mari încercări prin care trece Europa (al doilea război mondial), România (dictatura, rebeliunea legionarilor, bombardamentele, bolșevismul) și el însuși (anii de campanie, moartea soției și a copilului în timpul bombardamentelor), Ștefan Viziru continuă să alerge după cea care i-a fost ursită, și nu poate s-o ajungă. „E ca Ileana Cosânzeana”, mărturisește el unui alt personaj...

  Ajuns la Paris cu mult noroc, fapte și întâmplări ce conferă romanului o notă autobiografică smulsă din realismul terifiant al acelor vremi, Ștefan Viziru continuă s-o caute pe Ileana cu aceeași înfrigurare. În sfârșit, când după 12 ani are loc întâlnirea lor de-a dreptul magică, tot în noaptea de Sânziene, numai că de data asta în pădurea Royoumont de lângă Paris, și când Viziru speră că acuma o va păstra lângă el, mor amândoi într-un accident de mașină.

   Concluzia romanului este cât se poate de limpede: Nici cuplul ideal, nici fericirea supremă nu pot fi realizate aici pe pământ decât în vis, în imaginație! Este ceea ce și face, de altminteri, Mircea Eliade în acest roman stufos, unde se discută enorm și cu folos, dar unde nu se realizează tipuri, întrucât personajele nu se coagulează în adevărate caractere, căci ele nu sunt sondate și disecate fără milă, ci sunt lăsate să viseze, să zîmbească și să șoptească aproape la fiecare pas!

  Prin urmare, Noaptea de Sânziene conține elemente fantastice, stranii sau fabuloase, inserate firesc în urzeala realistă a acțiunii. Dar, după cum cu justețe afirmă Dumitru Micu, „fantasticul lui Eliade este de mitologie, un fantastic relativ, consecința incapacității omului modern de a gândi mitic”. Este ceea ce, cu autoritatea-i cunoscută, susține și Eugen Simion: „În prozele mai vechi ale lui Eliade, magicul domină suprafața textului, în cele de după război, magicul se retrage în adâncul textului. Locul magicului este luat, de fapt, de o forță spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existența omului modern”.

  Riguros vorbind, spațiul și timpul de translație din opera lui Mircea Eliade, acel tărâm fantastic la care aspiră eroii săi, apare astfel doar pentru neinițiați. „Căci în sens elevat”, susține Dumitru Micu, „acel tărâm e realul însuși, realul absolut”. Iată de ce, după opinia aceluiași critic, nuvelistica de maturitate a lui Eliade – fantastică doar în aparență, în pofida inserțiilor de supranatural -, este, de fapt, „o proză de cunoaștere sui-generis, o proză de idei, revelatorie”.

  Dacă fantasticul s-ar reduce doar la înspăimântător, atunci dintre toate scrierile sale, doar Domnișoara Christina, o altfel de Prăbușire a casei Usher, s-ar încadra în această definiție. Firește, la fel ca în scrierile lui Caragiale, altul este cadrul desfășurării acțiunii din micul roman eliadesc: este un conac din Câmpia Dunării, fosta proprietate a domnișoarei Christina, cea care s-a preschimbat în strigoi după uciderea ei în anul 1907 de către propriul vechil și, totodată, amant.

  Autorul creează în roman o atmosferă de mister și spaimă, ceea ce, de altfel, conferă valoare artistică scrierii: în curtea conacului se răresc vietățile, păsările pier, câinele se târăște la picioarele oamenilor, iar țăranii evită conacul ca pe un loc blestemat. Deși toate personajele se comportă ciudat în această atmosferă îmbibată cu vrajă demonică, totuși, micul roman dobândește tonalități terifiante doar în episoadele unde își face apariția domnișoara Christina – frumoasă, diabolică, îmbrăcată exact ca în portretul ei, așezat pe un perete al conacului. Parfumul de violete pe care-l răspândește de fiecare dată, este dovada concretă a aparițiilor domnișarei Christina.

   Și întocmai ca în celebra povestire a lui Poe, în final conacul bântuit de strigoi se va prăbuși, numai că în acest caz el va fi mistuit de flăcări!

  Dar Mircea Eliade a studiat și alte fețe ale fantasticului. Iată, bunăoară, Secretul doctorului Honigberger, nuvelă care, în pofida abundenței de elemente tehnice din practica yoga, se dovedește deosebit de antrenantă prin situațiile insolite plăsmuite de autor și prin straniul de natură hoffmaniană căruia îi dă viață. Doctorul Zerlendi, elev al indianistului brașovean Johan Honigberger, practică cu asiduitate tehnicile yoga, astfel că – prin asceză și meditație – ajunge să se facă invizibil, să efectueze ieșirea din timp și apoi să dispară pentru totdeauna în miraculosul tărâm al Shambalei.

   Atmosfera de straniu se îndesește în finalul nuvelei, deoarece autorul creează o situație de derută totală prin tehnica translației în timp: cadrul, deși pare același, este schimbat, și personajele nu se mai recunosc, deci n-au cum să se înțeleagă!

  „Omul poate trăi aievea în trecut”, se afirmă în nuvela Nopți la Serampore, ba mai mult – susține un inițiat din această nuvelă -, el poate chiar modifica trecutul, pentru că legile acestui „univers de iluzii și aparențe” au putere numai asupra celui ce crede în ele.

  Tot o superbă ieșire din timp realizează Eliade cu profesorul Gavrilescu, după ce acesta pătrunde pe domeniul și în bordeiul „țigăncilor”. Nuvela La țigănci, o capodoperă a prozei eliadești, ne asigură cu vârf și îndesat că timpul este o iluzie. Numai că iluzia profesorului de pian Gavrilescu, este inversă aceleia încercată de pustnicul Narada. El crede că a stat în bordeiul „țigăncilor” doar câteva ore, însă după revenirea în timpul real (în tramvai, acasă, în vizită la eleva sa), constată cu stupoare că a dispărut fără urmă vreme de doisprezece ani!...

   Nuvelele editate de Eliade după anul 1960 au ca subiect anumite relații ascunse între viața „de aici” și puterile miraculoase „de dincolo”. În nuvela O fotografie veche de 14 ani se învederează puterea concretă a credinței, facultatea deslușirii viitorului răzbate din Ghicitor în pietre, iar în povestirea Un om mare este redat miraculosul în dezvoltarea sa de neoprit, și anume cazul unui individ cu nume hazliu – Eugen Cocoaneș, care începe din senin să crească, și crește mereu până ajunge la o înălțime de zeci de metri, douăzeci după unii, treizeci după alții.

   N.B.Între povestirea Un om mare și nuvela Pigmeul a scriitorului rus Fiodor Sologub există similitudini care ne îndreaptă atenția spre o interesantă paralelă. Ambele scrieri studiază cu mijloace artistice proprii apariția miraculosului de natură monstruoasă, precum și groaza tragicomică a indivizilor asupra cărora s-a abătut respectiva năpastă. Dar dacă Mircea Eliade optează pentru miraculosul creșterii înspăimântătoare, Sologub ne prezintă procesul invers – cel al micșorării continue a lui Saranin, până ce aceste ajunge cât un fir de praf, luat mai la urmă de vânt.

AUTOR: GEORGE PETROVAI

15 septembrie 2012

www.sighet-online.ro