CARTE: “Rugaţi-vă să nu vă crească aripi” de Octavian Paler Imprimare 5880 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 09 Septembrie 2012 07:07

 O carte de memorii, de impresii de călătorie, de  discursuri imaginare, de comentarii despre unele din marile realizări artistice care aparţin umanităţii mai întâi şi mai apoi autorilor lor. La toate acestea se pot adăuga episoade din viaţa de famile, din perioada tinereţii, evocarea anilor unici ai studenţiei. Orice veţi parcurge cu mai mult interes de cititor sau, mai exact, cu interes pentru Paler, vă va produce aceleaşi emoţii pe care autorul reuşeşte să le transmită admiratorilor săi. Emoţia cărţilor lui Paler, deci şi aceasta, apare pentru că, indiferent ce subiect ar aborda, scriitorul ne face mărturisiri, ne consideră demni de încrederea sa şi ne spune, de multe ori printre rânduri, ce are pe suflet.

Turistul Paler vede şi altceva în afară de clădiri, statui, sau istoria observabilă prin monumentele pe care le admiră toată  lumea.

La Bruxelles,
“Acolo erau multe cafenele. In mijloc, bineînţeles, o cafenea care se chema “Wellington”. Şi alta “Bonaparte”. Faţă în faţă. Fiecare vrea să ia clienţii celeilalte. Lupta continuă, deci.”

 Sau, observă că Primăria are aripa sa dreaptă  vizibil mai scurtă decât aripa stângă. Legenda spune că arhitectul s-a aruncat din turn pentru a-şi ispăşi vina. 

„Pe atunci încă mai erau naivi care credeau că nu e bine să se prezinte nepedepsiţi in fata Judecăţii de Apoi.”

De strămoşii noştri autorul e mândru, dar ne spune asta atât de frumos…

„…dacii de pe columnă n-au uitat munţii din care au venit. In fiecare amurg, umbra lui Zamolxis trece peste columnă ca o insomnie a memoriei.”

Istoria ne dă lecţii pe care e imposibil să le uităm.
Faraonii şi-au construit piramidele cu sclavi.. Ghizii de pe Acropole spun turiştilor cât cântăreşte fiecare coloană, şi tot felul de amănunte tehnice.
„…dar câţi ştiu că pe Acropole au lucrat marmura numai cetăţeni liberi, că Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo niciun rob? Dacă li s-ar spune asta, şi-ar aminti mai mulţi că omul nu poate cuceri perfecţiunea în genunchi.”

Hanibal n-a intrat să cucerească Roma, deşi a fost la porţile ei. Paler are o explicaţie pentru acest lucru.
„O Romă cucerită atât de uşor i-ar fi umbrit gloria de învingător de la Trasimene şi Cannae, în timp ce o Romă iertată avea să însemne pentru vanitatea romanilor un coşmar greu de uitat.[…] Hanibal a înteles atunci că a invinge şi a cuceri sunt două lucruri diferite.”

Atât timp cât frontul primului război mondial era departe de România, orice soldat care avea altă uniformă era inamic. Când regimentul tatălui lui Paler s-a apropiat de Dunăre, prin Bulgaria, toţi soldaţii au hotărât să tragă toate gloanţele în sus. Lecţia de istorie :
„ţara începe acolo unde până şi necunoscuţii încetează să fie străini.”

Paler , în alte capitole, se ocupă de rolul şcolii în vremea lui, care se poate confunda destul de uşor cu rolul actual al şcolii româneşti.
„Mi se părea, în acele zile, că şcoala işi inţelegea rău rolul: în loc să ne inveţe cum să gândim, ţine să ne înveţe ce trebuie să gândim. Se făcea apel la memoria noastră, nu la inteligenţa noastră.”

Continuarea studiilor îl duc pe autor in căutarea inevitabilă a unei gazde în Bucureşti, în mahala. Aici cunoaşte fel de fel de oameni.
"Am învăţat să deosebesc o femeie care stă în capot la poartă, iscodind strada,cu o curiozitate clevetitoare, de o femeie numai săracă, numai necultivată, cu mâinile arse de leşie, dar plină de bun-simţ, de omenie şi căldură.”

 „Ştiu că mahalagismul ţine nu de periferia oraşului, ci de periferia moravurilor.”

Excepţională constatare, nu vi se pare?

„Per aspera ad astra” sau, „Pe căi aspre către stele”, scria pe tabloul de absolvire a liceului „Radu Negru” din Fagăraş , promoţia 1945.

„…trebuia să avem un ţel  înalt şi […] să nu ne speriem de greutăţi. Şi poate că unii dintre colegii mei au respectat îndemnul din vorbele lui Seneca.  N-am ajuns la „astre”, nici n-am înfruntat cărările abrupte. Numai rareori am îndrăznit s-o pornesc pieptiş.”

Tot in această carte, Paler ne îndeamnă să fim noi înşine:
„Il înţeleg foarte bine pe Diogene. Ceea ce face el nu e, după părerea mea, un capriciu. El are nevoie şi de butoiul său şi de piaţa publică, deoarece are nevoie şi de sine, şi de lume. Şi nu pe rând, ci în acelaşi timp. Diogene ne atrage atenţia că adevărata cunoaştere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renunţare la viaţă, ci  o încordată căutare a izvoarelor ei.”

In altă parte, Octavian Paler se autodeclară „Un romantic al incertitudinilor”.
Până şi incertitudinile maestrului au frumuseţea lor.

„Păstrez […] o imagine a „Porţilor Paradisului” sculptate de Ghiberti pentru Baptisteriul din Florenţa. Porţile masive, de bronz, sunt, bineînteles, închise.Trebuie  să rămână aşa. Dacă s-ar deschide, am vedea căscându-se un gol ameţitor. Pe când zăvorâte, ele ne permit să visăm, să ne închipuim orice.”

„Ce drum ciudat am parcurs! Am copilărit printre certitudini şi am descoperit relativ târziu şi cu destule dificultăţi indoiala.[…] Am sentimentul ciudat că, mărturisindu-mă, sunt primul guraliv din neamul meu.”

„Sofocle zicea că numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută. Dar dacă am apucat să ştim câte ceva?”
„Există situaţii când îţi vine să-ţi bagi foarfeca în suflet întrucât ceea ce ai lucrat în tine n-a dat niciun rezultat bun.”

Altădată, ne spune că:
„Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.”

Este un om cu multe inceritudini şi un permanent romantic. Ne reaminteşte că
„Un bărbat şi o femeie care se iubesc corectează în parte ceea ce e rău alcătuit în creaţia lumii.”

dar şi ce înseamnă dragostea pentru câteva personalităţi de seamă:
Talleyrand:
„Am auzit într-o zi un bărbat zicând că trebuie să fii precaut cu femeile, deoarece o femeie vrea azi o floare, mâine o blană şi poimâine o maşină. Şi ca să prevină cererea maşinii, unii nu mai dau nici floarea.”

Napoleon:
„Dragostea este o prostie făcută în doi.”

Pitigrilli:
‚In amor, ca şi în testamente, ultimul este singurul valid şi anulează pe cele precedente”.

O femeie:
„Dragostea este un nu ştiu ce, care vine de nu ştiu unde şi care se sfârşeşte nu ştiu cum”.

Marea Neagră, cu toată frumuseţea ei care e dincolo de nisipul ud şi de muzica devenită în multe momente ale zilei deranjantă, are un loc special în amintirile autorului.
„Odată, am ajuns [la ţărmul mării] când abia mijea de ziuă. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt. Cerul nu exista. Dimineţile la mare sunt dimineţi fără cer. Zeii nu pot vieţui acolo decât în apă. Dorm in adâncuri, trezindu-se, când şi când, cu buzele pline de sare şi cu părul încâlcit de alge.”

Nu mă pot abţine să nu vă reamintesc un pasaj din altă operă de seamă a lui Paler, „Aventuri solitare”:
„…de câte ori mă trezesc dimineaţa şi ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gât la gândul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile.”

Eu simt un nod în gât recitind aceste rânduri…


Paler spune că ar fi ales ca deviză pentru tabloul de absolvire a liceului fraza lui Stendhal: „Doreşte mult, speră puţin, nu cere nimic”.


Cred că Paler şi-a dorit multe de la viaţă, dar  modestia l-a făcut să spere puţin. Sunt însă absolut sigur că  ar putea cere să ne crească aripi, să fim mai aproape de el  pentru puţin timp şi să auzim ce ne mai spune…

NOTA: Acest volum poate fi cumpărat de la Librăria „Luceafărul” din Sighetu Marmaţiei.


Share
Ultima actualizare Duminică, 09 Septembrie 2012 16:15