George Petrovai - Pontius Pilatus (Poem dramatic) | 2943 Afişări |
Scris de George Petrovai |
Sâmbătă, 01 Septembrie 2012 05:29 |
Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese. Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna. Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei). Pilat: (aparte) Cu ce răsplată m-am ales că zeci de ani am fost sub arme, ca Roma şi-ale sale norme să-nsemne-n lume un succes?
Am fost numit procurator în ţara asta de coşmar, unde chiar soarele se-ncinge cu o furie de barbar,
când locul meu era alături de-acest Tiberiu împărat, pe care cu curaj destoinic l-am apărat şi îndrumat
să-ntoarcă soarta unor lupte considerate ca pierdute, astfel ca faima-i de strateg cu cea de om să se confrunte.
(Căci ştiu atâtea din trecutul acestui ins degenerat, încât ce-n taină se şopteşte, fărâmă-i dintr-un scelerat...)
Dar, cum a fost şi va mai fi, amicii-n spate m-au lucrat, iar împăratul nostru drept, decretu-n grabă l-a semnat...
Venind aici cu fierea-n clocot la tot ce ţine de evrei, nu-i de mirare că le-am copt-o în lucruri sacre pentru ei,
precum ofensa cu plimbatul stindardelor imperiale în tot oraşul şi-n pofida protestelor sacerdotale,
ori întâmplarea drăgălaşă cu apeductul şi-a lui plată din banii Templului, ciupiţi de la o gloată-ndoctrinată...
Cu toate astea, fui vestit că însuşi Ana, Preot Mare, urmează să mă viziteze pentru ceva făr’ de-amânare,
povestea cu acel profet ce-n mozaism s-a opintit, fapt pentru care, zor-nevoie, Sinedriul îl vrea răstignit.
De parcă eu, nobil roman, mai mare peste regi locali, aş fi vreodată înclinat s-aprob nişte evrei venali.
Nu ştiu exact cine-i profetul şi nici cu ce-i mai vinovat ca miile de inspiraţi ce ţara bat în lung şi-n lat.
Dar pentru că i-a pus pe jar cu mic, cu mare pe rabini, voi fi cu El şi-o să mă lupt cu şeful haitei de haini.
Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula că se apropie de el în mare grabă.
Procula: (foarte agitată) O, soţul meu, ce bine-mi pare că singur eşti şi relaxat! Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina ce m-a-ndemnat ca să te cat.
Pilat: O bucurie-i pentru mine prezenţa ta de dimineaţă! Mă miră graba-ţi, dar te-ascult cum drag mi-a fost întreaga viaţă...
Procula: (cu patos) Balsam divin pentru inimă-mi e vorba ta meşteşugită, dup-acel vis de astă-noapte revelator ca o ursită.
Părea că m-am pierdut pe veci într-un lugubru labirint, ce-apocalipsu-l contura cu-ocheadele luminii de argint.
Şi, negăsind o cale de scăpare, spre nebunie groaza mă-mpingea, când – ce minune! – vocea auzită s-a dovedit a fi salvarea mea.
Căci vocea caldă ca o mângâiere, din haos la liman m-a scos – un coridor al liniştii supreme, unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.
Mi-e imposibil să-ţi explic senzaţiile încercate în clipe fără de egal ce-n timp real sunt peste poate:
simţeam cum pacea se preschimbă în fericirea mult visată şi îmi doream să nu mă-ntorc în lumea asta niciodată...
Plimbându-mă cu încântare pe-acel traseu de paradis, pe un perete am zărit ceva frapant chiar după vis;
un peşte desenat în grabă de-o mână nu prea iscusită, dovadă clară că altceva, nu arta-i ţinta urmărită. Preocupată obsesiv de visul meu cu peştişorul, m-am deşteptat cu noaptea-n cap ca să dezleg întreg misterul,
şi-n grabă l-am chemat la mine pe grădinarul Ieremia, cel care deja aderase la crezul lui Iisus Mesia,
ca să m-ajute. El mi-a spus când relatare-am terminat: „Sunt onorat, ilustră doamnă, că neuitării m-aţi redat.
Cât despre-acel desen, să ştiţi că-i un simbol uluitor – întâi semnifică botezul, apoi pe-al nost Mântuitor.
Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte - un acrostih sculptat în fier – ce seva-şi ia din Iesus Christos, dar şi din Theou Yios Soter.
Iar prin traducere obţinem esenţa lui Hristos Iisus, în ipostaza Lui de Uns, ca şi de Fiu trimis de sus”.
Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate, Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni, ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre:
Aceste lucruri, dragul meu, îmi par atât de însemnate, încât de El, pe-ai noştri zei nemărginitul îi desparte.
De-aceea, rogu-te fierbinte, de morţii preoţii-L vor da, să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă ca legea să învingă ura.
Nu-i drept să fie omorât un om pentru credinţa lui, prin ticăloasa lucrătură cu indignarea vulgului!
Pilat: (privind-o cu admiraţie) Nu-ţi face griji, divina mea, că legea poate fi trucată! Ea-i una, pentru toţi aceeaşi şi-i vie doar de-i aplicată...
Rămân uimit de zelul tău în slujba noii rătăciri, de parc-aici n-ar prisosi cele mai stranii născociri.
Din două, una: dacă-i zeu, Iisus de moarte-i ocolit, iar dacă-i om, nu văd de ce să fie îndumnezeit.
Oricum, pe pace tu să fii cu antirabinismul meu, care m-obligă să m-opun chiar de n-aş şti de oful tău.
Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja obosit după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt pe scaunul-pat din portic. De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir el umăreşte zborul planat şi rotitor al unui vultur. Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana, marele Preot, împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie primiţi. Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în capul oaselor şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce le-a cercetat cu scârbă şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile încâlcite.
Pilat: (cu semeţie, după schimbul de saluturi) Nu m-aşteptam, distinşi evrei, să ne vedem aşa degrabă. Ce treburi v-au silit la drum pe zăpuşeala asta oarbă?
Ana: (vizibil deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat) Cum ştii prea bine, hegemon, suntem trimişi de Tribunal, ca să aflăm ce-ai hotărât în cazul unui ins banal,
acel profet fals şi dement ce tulbură şi-aţâţă gloata şi care pentru noi e demn pe cruce să-şi încheie soarta.
Suntem grăbiţi? Cum să nu fim, dacă e vineri, iar sabatul începe-ndată la apus, când noi ne-oprim cu robotitul?!
Pilat: (cu autoritate) Verdictul meu îl veţi afla doar după ce voi cerceta pe îndelete-nvinuitul, ca legea să-şi spună cuvântul!
Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus arestatul: un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri, surprinzător de blânzi pentru starea în care el a fost adus de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile însângerate, iar chitonul rupt şi murdar.
Pilat: (priveşte îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat, îndeosebi după ce-şi dă seama că de la intrarea acestuia, ca prin farmec i-a incetat sâcâitoarea durere de cap) Acuma, arestat, să-mi dai detalii despre viaţa Ta, că poate cu puţin noroc de cruce Te-oi îndepărta.
Iisus: (cu adorabilă seninătate) Nu sunt surprins de ce aud, că moartea preoţii Mi-o vor, deşi Eu rău nu am făcut chiar nevorbind pe limba lor.
Ba şi mai mult, ea-i necesară pentru-a Scripturilor plinire, făcând astfel dovada vie că Adevăru-i veşnic prin jertfire.
Pilat: (cu ironie) Cum adevăru-i pentru omenire o taină-ntruchipată-n ţel, sunt curios pe unde se ascunde şi cum putem să dăm de el...
Iisus: Cu-Aristotel eşti de acord că-ntregul partea o premerge? (Pilat încuviinţează din cap) Aşijderi Tatăl este Totul, iar omul din Întreg decurge.
Distincţia fiind făcută, e lesne-acum de priceput că Dumnezeu e Adevărul, surprins prin crez şi cunoscut.
De-aceea Tatăl M-a trimis în astă lume răului robită – ca omului să-i fiu chezaş că viaţa-n dragoste-i nepreţuită.
Pilat: Deşi îmi pari la minte-ntreg, nu cred că pot să Te-nţeleg: să fii un Om dumnezeit, ori Dumnezeu Om devenit?!...
După discuţia avută, m-am lămurit cam care-i baiul: de când doctrina Ţi-o propagi, rabinii-şi tem punga şi traiul!
Tu vrei ca răul să-l învingi printr-o iubire necurmată; pe ei iubirea-i alarmează, căci răul este al lor tată.
Dar legea noastră indulgentă cu-acele crezuri nenocive pentru statala siguranţă, nu vede-n cazul Tău motive
de iminentă arestare sfârşită prin crucificare; poţi fi cel mult întemniţat ca vagabond înveterat...
Iisus: Eşti generos, ilustre hegemon, c-o soartă mai demult prezisă – Mi-e dat să mor şi-apoi să-nvii probă că moarte-a fost învinsă.
Pilat: Să înţeleg că Tu înclini spre-a prevestirii împlinire şi că de moarte nu Te temi cu-a Ta supraumană fire?
Iisus: Ca Fiu al Celui ce-i etern, sunt izbăvit de-a morţii teamă; dar ea-şi afirmă hărnicia prin ipostaza mea umană.
Pilat: Te poţi întoarce în arest, consider cercetarea încheiată!
Iisus: (murmură în timp ce este scos de gardă) Suntem extreme-n veci unite de jocul sorţii revelată...
De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reîncep, aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni.
Pilat: (cu mâinile la tâmple) O, zei, ce crunt mă pedepsiţi pentru puţina mea credinţă! Durerile au re-nceput şi nici curaj, nici iscusinţă
n-am îndeajuns ca să decid în cazul lui Iisus prorocul – aleg dreptatea să o apăr, ori preoţimii îi fac jocul?
(Când a virtuţii râvnă se porneşte, zeiasca influenţă-i în declin, iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură de îndoieli trufaşe-i arhiplin...)
Nu de sofisme-i trebuinţă în astă chestiune delicată, capabilă să schimbe lumea cum nimeni n-a făcut-o niciodată.
De vreau ca peste ani şi ani să nu fiu laşul cel mai mare, am datoria-n public să afirm c-acest verdict e-o crimă-ngrozitoare.
Dar iarăşi zic, nu-i inutil, ba chiar curată nebunie, să mă opun unei voinţe totuna cu ce-i dat să fie,
când Însuşi El a afirmat c-o resemnare neumană, că faptele de azi nutrite-s de sânul plin al sorţii mamă?
Am încercat şi alteori să mă impun prin foc şi pară şi m-am ales cu eticheta că sunt mai crud decât o fiară.
De data asta vreau să ies din confruntarea următoare basma curată orice-ar fi, chiar dac-aş şti că lumea moare.
Intră Ana şi Caiafa, care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie primiţi.
Ana: (ţâfnos şi fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul) Cu nerăbdare, hegemon, vrem s-auzim c-ai confirmat sentinţa dată de Sinedriu, ca să sfârşim ce-am demarat.
Pilat: (ironic) Eşti, venerabile, convins c-aşa-i corect să procedez, chiar dacă bietului profet legal n-am ce să-I reproşez?
Caiafa: (foarte iritat) Aşa să fie, hegemon, că-i fără vină după lege, deşi susţine că ar fi al evreimii unic rege?
Păi, uzurparea, mi se pare, nu-i o problemă oarecare – ea îl vizează pe Cezar şi se rezolvă ca atare!
De ceasul rău te va-ndemna să-mpiedici dreapta procedură, cercând să aperi mai departe o preanocivă secătură,
vom fi siliţi să-nştiinţăm imperialul cabinet, că-naltul demnitar din zonă fraternizează c-un proclet.
Pilat: (dezgustat) Sunteţi mai mult decât oribili cu-această oarbă-ncrâncenare ca ţinta faptă să devină oricât ar fi răul de mare.
Nu doar şantaju-n cazul meu şi-o crimă etnic asumată de-un for juridic şmecheresc şi-o gloată abil manevrată,
ci şi dezordinea firească de nedreptate generată, când clerul prin politică îşi vrea imaginea salvată.
Ana: (la fel de înţepat) Ne reproşezi că încercăm să fim ai Romei buni supuşi, chiar preferând o nedreptate dezordinii la care-am fi expuşi?
Rămân surprins, Pilat din Pont, de-a ta poziţie ciudată, când ştii prea bine că sentinţa trebuie-ndată aplicată.
Răspunderea pentru proces a noastră-i azi şi-n viitor, iar sângele acestui ins evreii-l iau asupra lor!
Pilat: (vizibil relaxat, spălându-se pe mâini) Mă simt cu cugetul curat după această precizare, fapt pentru care ţin să fac o necesară îndreptare:
o nebunie-i să afirmi că eşti şi zeu şi om deodată; dar când pretinzi că eşti şi rege, ţicneala trebuie stopată!
De-aceea, eu voi ordona să fie-n rege deghizat şi-apoi luat la scărmănat acest erou de mucava.
Dă soldaţilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus, după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi continuă:
Poporu-acum să-l întrebăm cui libertatea i-o va da – preablândului ţicnit Isus, ori fiorosului Baraba?
De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi zgomotoase să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”!
Pilat: (aparte) Vai ţie lume de haram! Ce şanse de schimbare ai când visătorii tăi de soi în schimbul leprelor îi dai?
Nu mi-i ruşine nici cu mine – niscaiva timp m-am agitat, ca în final să demonstrez ca sinele mi-i neschimbat... AUTOR: George Petrovai August 2012 www.sighet-online.ro |
Ultima actualizare Vineri, 31 August 2012 23:14 |