Fabian Jakob e un individ care trăieşte într-o lume în care nu se poate adapta.
Are o aventură amoroasă cu o femeie măritată, care face ceea ce face de comun acord cu soţul său. Intre cei doi soţi este o înţelegere scrisă depre care ia cunoştinţă şi personajul principal al romanului. Printre altele, în ciudatul contract scrie:
“Partea contractantă feminină se obligă să prezinte în prealabil  soţului ei, domnului doctor Felix Moll, orice persoană cu care doreşte să întreţină relaţii intime.”

Personajul principal al romanului lui Kästner lucrează la un ziar. Existenţa acestui ziar e dată de ştirile care trebuie să apară oricum , chiar dacă sunt inventate. Redactorul ziarului, Münzer, îi dă un sfat bun lui Fabian:
“Reţine, tinere, următorul principiu: Stirile al căror neadevăr nu poate fi constatat pe loc, ori abia peste câteva săptămâni, sunt adevărate.”

Dialogul dintre Fabian şi redactor continuă.
„Sublimul nostru şef de stat a îndrugat iar nişte baliverne." 

"Este o compunere de şcoală pe tema : apa în care zace viitorul Germaniei fără să se scufunde. Se întoarse spre Fabian şi-l întrebă:
-Ce titlu să dau acestui articol umoristic?”

„Independenţa” presei  şi cum funcţionează întregul mecanism e reamintită lui Fabian  de redactor:
„Avem instrucţiuni să nu atacăm guvernul. Dacă scriem împotrivă, ne facem rău, dacă tăcem suntem de folos guvernului.”

In redacţia ziarului sunt şi alţi colegi care participă la discuţie. Dialogul alunecă uşor spre problemele esenţiale ale omenirii:
„Noi ne ruinăm din cauza comodităţii sufleteşti a tuturor.Vrem să se schimbe ceva, dar nu vrem ca noi inşine să ne schimbăm.”

O constatare la care ar trebui să reflectăm cu mai multă atenţie toţi, în viaţa reală…

Fabian, după o petrecere cu colegii de redacţie, intră într-o stare de uşoară ameţeală.

„De obicei îi plăcea acel stadiu incipient al beţiei, care te face să percepi rotaţiile pământului.[…] Ii veni în minte un desen al lui Daumier, care se intitula „Progresul”.
Daumier desenase câţiva melci care se târau unul după altul, reprezentând ritmul progresului uman. Numai că melcii se târau în cerc!”

Aflăm lucruri interesante despre Fabian. E pregătit oricând să facă altceva dacă ar fi dat afară de la locul său de muncă. Fabian spune că :
„In timpul inflaţiei am administrat hârtiile de bursă ale unei societăţi pe acţiuni. Apoi am cumpărat pentru ceva valută o prăvălie de zarzavaturi.[…] Pe deasupra vitrinei scria: „Dr. Fabian, comerţ cu delicatese extrafine.””

Personajul principal din roman e un visător. El insuşi declară:
„…îmi lipseşte simţul pecuniar. Pentru ce să câştig bani?Ce să fac cu banii?Mi-e indiferent şi in general este tot una dacă scriu adrese, fabric versuri pentru afişe, ori dacă vând zarzavaturi.”

Fabian are examenul de doctorat . Disertaţia lucrării sale ne duce cu gândul în lumea absurdului. Tema lucrării a fost:
""Era oare bâlbâit Heinrich von Kleist?" Mai întâi am vrut să dovedesc, pe baza unor cercetări de stil, că Hans Sachs a avut picioare plate.”

Heinrich von Kleist este considerat întemeietorul nuvelei germane moderne. N-am găsit vreo dovadă c-ar fi fost bâlbâit. De altfel, nici n-ar fi avut importanţă acest lucru pentru scriitorul von Kleist. Despre Hans Sachs e chiar imposibil să ştim dacă a avut sau nu picioare plate, având in vedere că a trăit între 1494 şi 1576.

Eroul romanului se distrează.
„La ora zece fix, coborau de la galerie două duzini de fete de stradă, în şir indian.Purtau costume de baie colorate, ciorapi trei sferturi şi pantofi cu tocuri înalte.Panorama opulenţei feminine,însoţită de muzică, excita pe vânzătorii, contabilii şi comercianţii cu amănuntul care se îmbulzeau în jurul estradei. Preferate erau cele mai grase şi provocatoare.”

Sunt destule pasajele în roman unde absurdul iese în prim-plan. In afară de tema dizertaţiei despre bâlbâiala sau picioarele plate ale unor importanţi scriitori germani, scriitorul Erich Kästner descrie următoarea situaţie, absolut absurdă:
“Un tip inventiv a adunat câţiva seminebuni şi-i pune să cânte şi să danseze. Le plăteşte câteva mărci, în schimb, ei se lasă înjuraţi şi batjocoriţi de public. Localul este foarte căutat. Se duc acolo oamenii care se bucură că există alţii şi mai nebuni decât ei.”

Labude, alt personaj important al romanului, prieten cu Fabian, îşi iubeşte soţia într-un fel extrem de interesant:
‚Işi iubea soţia, mai ales în lipsa ei. Atracţia faţă de ea creştea în proporţie geometrică cu distanţa care-i despărţea.”

O vizită nocturnă făcută de Fabian unei cunoscute e un prilej pentru autor pentru a ne arăta câte ceva din calităţile lui de umorist. Din camera unde locuia în chirie cunoscuta lui Fabian se auzea tot ce făceau vecinii.
„Din camera de alături se auzeau zgomote. Arcurile divanului scârţâiau contrariate.
-Vecinătatea asta o am pe gratis.
-Faceţi o gaură în perete şi vindeţi bilete de intrare.”

Pe o bancă , într-un parc, se putea citi pe o tăbliţă:
„”Cetăţeni, cruţaţi-vă talentele!” primarul şi-a pus semnătura sub această propoziţie mai mult decât echivocă, el singur ştiind desigur de ce.”

Asemenea anunţuri ar avea un loc bine meritat peste tot la noi…

Fabian, între timp, devine şomer. Prilej pentru el de a face cunoştinţă cu persoane cât se poate de diferite. Si cu această ocazie dăm de umorul atât de special al autorului. Un bătrân, uşor sonat, e găzduit de bonomul erou al lui Kästner. Ca să nu afle gazda, Fabian îl invită pe distinsul om în vârstă să stea în…şifonier!
“Sifonierul ca adăpost a fost până acum doar un privilegiu al comediilor de adulter. Să rupem cu tradiţia, stimatul meu oaspete!”

Domnul cel bătrân avea o tuse aproape permanentă. Câtă vreme a fost nevoit sa se ascundă în şifonier, s-a abţinut să tuşească pentru a nu atrage atenţia gazdei lui Fabian asupra sa. Totul se termină cu bine:
„Domnul bătrân ieşi cu picioarele înţepenite şi tuşi timp îndelungat pentru a recupera rămânerea în urmă.”

Alt pasaj memorabil din această carte  este discuţia dintre gazda lui Fabian, doamna Hohlfeld şi  chiriaşul ei rămas fără serviciu.
„-Ce faceţi aici? Întrebă doamna Hohlfeld. Intrase neobservată. Fabian îi răspunde:
  -Prind muşte, anul acesta sunt mari şi crocante.”

Exasperat că nu-şi mai poate găsi de lucru, Fabian ii spune unui cunoscut:
„M-aş putea posta in piaţa Potsdam ca om-sandviş, cu un panou mare in faţă, purtând o inscripţie ca, de pildă: „Acest tânăr nu face momentan nimic, dar încercaţi şi veţi vedea că poate face totul!”

Fabian îşi găseşte o fiinţă cu care se înţelege foarte bine, dar soarta face ca ei să nu poată rămâne mult timp împreună. De data aceasta autorul romanului e serios şi profund. Aceasta e, până la urmă, cea mai puternică impresie pe care o lasă cititorului scriitorul german.
„Unde era Cornelia? Era culcată cu un bătrân gras şi se prostitua, pentru ca dragul de Fabian să aibă timp de trândăveală, după placul lui. Intâmplarea i-a aruncat in braţe o fiinţă pentru care, în sfârşit, putea face  ceva şi această fiinţă îl împingea înapoi, în blestemata libertate nedorită. Amândoi fuseseră ajutaţi de soartă şi acum niciunul din ei nu mai putea fi ajutat. In momentul în care munca dobândise un sens, fiindcă o găsise pe Cornelia, el îşi pierduse slujba. Si pentru că-şi pierduse slujba, a pierdut-o pe Cornelia.”

Fabian vede viitorul Corneliei in felul următor:
„O femeie nefericită, căreia îi va merge bine.”

In finalul romanului, Labude, prietenul lui Fabian, se sinucide pentru că lucrarea sa de doctorat a fost notată ca inacceptabilă. Totul a fost o simplă neînţelegere, la care s-a adăugat o glumă proastă, cu consecinţe fatale. Labude lasă o scrisoare de adio vechiului său prieten:
"Rspingerea  lucrării mele este pentru mine practic şi psihologic o prăbuşire[…]. Leda m-a respins, universitatea mă respinge, din toate părţile primesc doar notaţia de nesatisfăcător. Nu mă consolează nicio statistică istorică cu privire la numărul mare de personalităţi importante, care au fost studenţi slabi şi amanţi nefericiţi.”

Văzându-şi prietenul mort, Fabian îşi spune:
„A trăi este o intâmplare, a muri o certitudine”.
 

Această certitudine vine neaşteptat de repede şi pentru eroul romanului. Un băieţel cade în apă. Tipă şi singurul care se încumetă să-l salveze e Fabian. Dar,

„băietaşul, ţipând mereu, ajunse înotând la mal. Fabian se înecă. Din păcate, nu ştia să înoate.”

Se poate pune întrebarea: de noi înşine, cine ne salvează când avem nevoie?...