De data aceasta m-am gândit să va propun pentru lectură ceva de sezon. Vreau să spun că vă ofer ceva de sezon estival. E vară, e vremea concediilor, deci e un bun moment să ne relaxăm cu o lectură în care sunt nişte personaje care n-au nicio legătură cu realitatea noastră actuală…

E posibil totuşi ca piesa de teatru “Scoala dictatorilor” să poată fi înţeleasă ca un pamflet îndreptat împotriva regimurilor comuniste instalate în câteva ţări europene la sfârşitul anului 1945, sau ca un pamflet împotriva regimului nazist în care a trăit din plin autorul (s-a născut în 1899 în Dresda). Incă un amănunt înainte de a povesti şi comenta această piesă de teatru. Personajele n-au nume, sunt doar nişte funcţii sau nişte numere de ordine. Exact aşa cum e într-un regim dictatorial…

Primul ministru: “Guvernul, senatul şi poporul-cu alte cuvinte: toţi, afară de un singur om - îl roagă pe preşedintele lor, îl roagă şi îl imploră, pe el, pe reformatorul statului nostru, să primească a-şi exercita greaua sa funcţie toată viaţa."

"Această dorinţă, căreia nu-i mai lipseşte decât consimţământul lui ca să fie cu desăvârşire unanimă, nu mai are nevoie nici de plebiscit, nici de numărătoare. Daca totuşi noi îl rugăm şi îl implorăm, pe el, pe omul unic, facem acest lucru numai şi numai pentru că fără el  poporul şi statul ar fi şi fără cap, şi fără mână. In epoca absolutismului, un rege putea spune despre sine că statul este el. Abia acum, când principiul îl preluăm noi, cârmuiţii, nu cârmuitorul, acest principiu începe să aibă sens şi demnitate.”

Corul:”Preşedinte spune da! Preşedinte spune da! Statul nostru eşti doar tu!”

Preşedintele:”Prietenii ne stimează. Duşmanii se tem de noi. Ne-am extins hotarele. Dar nu pentru a ne dovedi puterea, ci pentru a aduce acasă nişte părticele desprinse din trupul poporului nostru. In ţară domneşte liniştea şi unanimitatea. N-a fost nevoie de nicio muncă de lămurire. Impotriva funcţiei şi cinstei la care am fost condamnat pe viaţă, nu există, în faţa poporului şi a istoriei, nicio instanţă de apel. Mulţumesc deci pentru greaua povară ce mi s-a pus pe umeri astăzi, aici. Primesc funcţia, cinstea şi povara!”

Cunoaşteţi pe cineva care ar putea spune, dacă ar avea ocazia, “ei, bine, dacă voi vreţi aşa, fie…” ?
Un atentat la viaţa  eternului preşedinte e  dejucat de forţele de securitate ale acestuia. Preşedintele:
“Făptuitoru-i mort. Nu eu. Ar fi fost o glumă proastă să nu mai trăiesc decât un minut după numirea mea pe viaţă.[…] Cu prilejul zilei mele de naştere, al numirii mele, al salvării mele, precum şi pe deplin încrezător în securitatea statului, amnistiez în această clipă o mie de deţinuţi politici”

Felicitat, printre altele, pentru amnistie, de decanul corpului diplomatic, preşedintele răspunde:
“O mie de deţinţi? Avem destui din ăştia.”

Acum e momentul când aflăm că preşedintele e, de fapt, o sosie, adevăratul preşedinte fiind mort de ceva timp. Soţia defunctului preşedinte îi răspunde ministrului de război pentru nişte vorbe cu dublu înţeles:
“Puşlama bătrână ce eşti! Când mai trăia bărbatu-meu, nu mi-ai fi spus de la obraz asemenea lucruri!”

Desigur, această înlocuire de personalităţi - preşedinte cu sosia lui - s-a făcut în interesul statului. Primul ministru spune:
“Interesul statului a cerut ca soţul dumitale să supravieţuiască morţii sale.”

“Interesul statului” se confundă, de fapt, cu interesul celor care trăiesc bine (unde am mai auzit asta?) pe lângă conducător.

Soţia fostului preşedinte e trimisă departe de ochii presei, la băi. Va avea un însoţitor, mai bine spus un supraveghetor, un maior, despre care ministrul de război spune:
“Maiorul călătoreşte în suita dumitale. O să-ţi liniştească nervii. Afară de asta, are să bage de seamă să nu faci prostii. Decât cu el.”

Autorul atentatului eşuat asupra – acum ştim deja - sosiei preşedintelui e student . La aflarea ocupaţiei atentatorului, ministrul de război are următoarea replică:
“Iar un student! Invăţătura este o primejdie pentru stat.”

Mă gândesc serios că la noi, această “primejdie”, dacă n-a dispărut încă, e, destul de-aproape de dispariţie!

Autorul piesei de teatru “Scoala dictatorilor” ne dezvăluie  că au fost, în timp, mai multe copii ale aceluiaşi preşedinte. Ultimul ales în această “funcţie” întreabă:
“…a câta copie a “marelui nostru om de stat” sunt eu? A treia sau a patra?”

E simplu de înţeles de ce “preşedintele” a acceptat să joace acest rol:
“Supraveghere poliţienească. Scrisori de ameninţare. Geamuri sparte. Prieteni laşi. Vecini câinoşi. Nevasta mi s-a îmbolnăvit. A suferit de boala modernă numită frică.”

Erich Kästner  murit în 1974. Dacă ar trăi şi azi, probabil că ar fi adăugat un cuvânt în plus textului său şi ar fi scris:”boala modernă şi permanentă numită frică”, boală de care se pare că nu vom putea scăpa.

Fiecare atentat asupra preşedintelui îl face
“mai tânăr şi mai puternic, mai focos şi mai rece. Aşa glăsuieşte catehismul nostru.”

Sunt vorbele ministrului de război.

Primul ministru are o regie şi pentru amnistia propusă de preşedinte:
“Dăm drumul pentru câteva zile, din diferite închisori, unui număr de o sută dintre spionii noştri cei mai vrednici de încredere. Cu această ocazie: filmări pentru jurnalul săptămânal de actualităţi şi interviuri pentru radio şi presă. Despre hrana substanţială din închisoare, despre biblioteca multilaterală a închisorii.[…] Pentru revistele ilustrate, cel mai bun material ar fi câte o mică fotografie de atmosferă, cu un text drăguţ:”Revederea cu bătrâna mamă”, “In sfârşit, iar la strung”.”

Nişte “fete cuminţi”, apropiate conducerii dictatoriale discută despre preşedinte şi cine conduce, de fapt, societatea lor în realitate.
Doris: “Ia luaţi aminte: nu există niciun preşedinte!”
Stella:“Mort? Si discursurile cine le ţine?Cine inaugurează monumentele? Cine-i rănit
           în atentate?”
Doris: “Nişte papagali în redingotă. Automaţi cu arcul întors, cam de aceeaşi înălţime şi
lăţime cu preşedintele, înainte de a fi crăpat. In momentul de faţă guvernează a treia sau a patra marionetă.”
Paulina: “Noi ştim să-i deosebim. La noi nu rămân cu redingota pe ei. Unul are o pată de ficat pe omoplatul drept, altul are o cicatrice rămasă de la operaţia de apendicită.”

Cunoscătoare ale unor secrete atât de importante, “lucrătoarele” ştiu că n-au nicio şansă de scăpare de-acolo:
Paulina: “De la noi nu mai iese niciuna. Decât cel mult cu picioarele înainte.”

Crima e ceva “la ordinea zilei” în regimul dictatorial imaginat de Erich Kästner. Ultimul preşedinte, fost cizmar la viaţa lui, a fost eliminat pentru nişte declaraţii nesăbuite.
Profesorul:“Va să zică cizmarul nostru a murit.”
Primul ministru: “De urmările unei prea uşuratice declaraţii de amnistie.”
Medicul: “Arta medicală n-a mai avut nicio putere.”

Regimul dictatorial are grijă să nu rămână fără preşedinţi contrafăcuţi, gata oricând să ia locul celui dispărut pentru o declaraţie politică nelalocul ei. Cei pregăţiţi special pentru a ajunge cândva preşedinte, nu au nume în piesa de teatru a lui Kästner. Sunt, pur şi simplu,
“al treilea”, “al optulea”, etc, etc.

Profesorul ( cel care se ocupă de menţinerea trăsăturilor fizice ale posibililor preşedinţi ):
“Astăzi, după cuvântarea pe care am auzit-o cu toţii, preşedintele a murit. Aşa incât ne revine sarcina să trimitem un alt om la palat.”

Expresia “Regele a murit. Trăiască regele!” e binecunoscută. Văd că se poate adapta oricărui regim. In cazul piesei de teatru “Scoala dictatorilor”, s-ar putea spune: “Preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!”

Finalul piesei de teatru înseamnă şi îndreptarea situaţiei politice. Inlocuitorul preşedintelui, numit “Al şaptelea” face un anunţ important:
“Membrii criminali ai Cabinetului, guvernatorii şi întregul Senat au fost arestaţi.”

Adică are loc o lovitură de stat. In momentele fierbinţi ale schimbării prin forţă a regimului politic, recunoaşterea noii puteri de restul statelor e absolut necesară. Unul dintre personaje spune:
“Străinătatea nu recunoaşte un guvern decât după ce acesta s-a consolidat. Si un guvern nu se consolidează decât după ce îl recunoaşte străinătatea.”

Societatea închipuită de Erich Kästner e, în mod cert, una în care toate valorile morale sunt inversate. Cârciumăreasa, adresându-se contabilului, îi face următorul reproş:
“Iar n-ai să ajungi procurist, om de caracter ce eşti!”

Aşa se pare, că a fi om de caracter e un lucru condamnabil. De altfel, autorul explică ce înseamnă cuvântul caracter, printr-unul din personajele piesei de teatru:
“Provine din cărţile de citire, ca multe năpaste. “Caracter” este un cuvânt mai fin pentru “sentimentalism”. Un cuvânt foarte dăunător. Deghizează un viciu în virtute. Poartă vina catastrofelor care însoţesc de obicei trecerea puterii dintr-o mână în alta.”

“Scoala dictatorilor” are caracteristicile unei tragedii comice. Soţia preşedintelui, inspectorul şi fiul preşedintelui discută despre dispariţia “neaşteptată” a celui numit “al şaptelea”:
“S-a prăbuşit de pe balcon. S-a aplecat prea mult peste parapet şi a strigat:”De ce mă lăsaţi atât de singur?” Am vrut să-l ţin, şi-a pierdut echilibrul, mi-a alunecat dintre mâini şi a căzut în gol.”
‘N-a mai trăit mult după ce a murit”
“A doua lui cădere de la fereastră. Dar de data asta a căzut personal.”

Si alte personaje discută despre căderea regimului politic:
“Prăbuşirea regimului s-a transformat într-o prăbuşire de la fereastră”
“Si într-o remaniere cu deznodământ mortal.”

Să  încheiem comentariul despre plăcuta operă literară a lui Erich Kästner cu nişte vorbe de duh care aparţin cuiva, dar n-am găsit cui:
“In dictatură, cineva te foloseşte cum vrea. In democraţie ai dreptul să-l alegi pe cel care o să te folosească aşa cum vrea el”.