José Saramago, laureat cu premiul Nobel pentru Literatura in 1998,  s-a născut in 1922 în Portugalia şi moare în iunie 2010, la vârsta de 90 de ani, după ce în 2009 reuşeste să editeze “Cain”, un roman în care se joacă, ireverenţios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie şi demontează toate convenţiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea, aşa cum a făcut cu foarte controversata “Evanghelia după Isus Christos” (1991).

 În romanul “Cain”, Dumnezeu este redus la o simplă zeitate cu puteri limitate, el, atotputernicul, este limitat. Dupa ce Cain isi ucide fratele, Abel, Dumneyeu isi recunoaste partea sa de vina pentru crima, urmand ca Domnul sa faca un pact cu Cain cu pretul unui semn pe frunte care-l apara de moarte. Astfel, Cain calatoreste in timp, cunoaste si intra în legatura cu numeroase personaje biblice, de la Lilith la Avraam cel gata sa-l sacrifice pe fiul sau, Isaac, pentru a face voia Domnului, ajunge în orasele blestemate Sodoma si Gomora, va urca apoi pe muntele Sinai si, finalmente, se va îmbarca pe arca lui Noe. În tot acest timp, nu va ezita nici o clipa sa discute în contradictoriu cu Dumnezeu, ba chiar sa-l provoace pe acesta, punându-i la îndoiala nu doar puterea, ci mai cu seama capacitatea de a lua deciziile corecte pentru oamenii pe care îi crease.

„Ca si in romanul sau Evanghelia dupa Isus Cristos, Saramago recreeaza in Cain povesti cunoscute de toata lumea, dar o face tot timpul atent la puterea lor si la puterea misterioasa a povestitului. Departe de a le rastalmaci ori de a le trunchia, le schimba la nesfirsit perspectiva, ca in lumina iluzorie si tot timpul schimbatoare a unei prisme.” (The New York Times) 

Intrebarile lui Cain sint nemultumirile lui Saramago: ce fel de Dumnezeu e acela care, in episodul Sodoma si Gomora, ii ucide si pe copii pentru pacatele parintilor? ce fel de Dumnezeu se mânie si nu mai pierde vremea ca sa separe grâul de neghina, ci judeca in grup? de ce tot ce se intâmpla rău e in răspunderea diavolului – el nu exista tot cu voia lui Dumnezeu? Sint chestiuni care l-au preocupat mult pe Saramago din moment ce nu a lasat moartea sa-l surprinda fără a fi terminat cartea asta.  

„Atunci când domnul, cunoscut si ca dumnezeu, si-a dat seama ca adam si eva, perfecti în toate câte lasau sa se vada, nu scoteau nici o vorba, nu enuntau nici macar un sunet, fie el cât de primitiv, n-a avut încotro decât sa se supere pe sine însusi, din moment ce nu mai era nimeni altcineva în gradina edenului pe care sa poata da vina pentru grava omisiune.“  

"Eu mi-as fi dat viata pentru el, daca nu mi-ai fi distrus-o tu pe a mea, Am vrut sa te pun la încercare, Si cine esti tu sa pui la încercare ceea ce tu însuti ai creat, Sunt stapânul si suveranul tuturor lucrurilor, Si tuturor fiintelor, vei spune, dar nu si al meu si al libertatii mele, Libertate ca sa ucizi, Asa cum si tu ai fost liber sa ma lasi sa-l ucid pe abel, când statea în puterea ta sa ma împiedici.“ 

“Cititorul a văzut bine, domnul i-a poruncit lui avraam să-i sacrifice propriul fiu, a făcut-o cu desăvârşită naturaleţe, aşa cum ceri un pahar cu apă atunci când îţi este sete, ceea ce înseamnă că era un obicei, şi încă unul înrădăcinat. Ar fi fost logic, natural, pur şi simplu uman, ca avraam să-l fi trimis pe domnul undeva, dar n-a făcut-o”.

 “M-am săturat de poezia asta cu căile domnului nebănuite, domnul ar trebui să fie transparent şi limpede precum cristalul [...] Un singur copil din cei care au murit făcuţi scrum în sodoma ar fi de ajuns să-l condamne fără drept de apel, dar dreptatea, pentru dumneze, e un cuvânt fără rost”.

 „Domnul făcu să cadă pucioasă și foc peste sodoma și peste gomora și le dărâmă până la temelii, și la fel se întâmplă cu tot ținutul, cu toți locuitorii și toată vegetația (…) Am un gând care nu-mi dă pace, Ce gând, întrebă avraam, Cred că mai erau nevinovați în sodoma și în celelalte orașe care au fost arse, Dacă ar mai fi fost, domnul și-ar fi îndeplinit promisiunea pe care mi-a făcut-o, le-ar fi cruțat viața, Copiii, zise cain, copiii aceia erau nevinovați, Dumnezeule, murmură avraam și vocea lui sună ca un geamăt, Da, o fi dumnezeul tău, dar n-a fost și al lor.”

 „Atunci moise se postă la intrarea taberei și strigă, Cine e cu domnul, să mi se alăture. Toți cei din tribul lui levi i se alăturară, iar moise proclamă, Iată ce zice domnul, dumnezeul israelului, luați fiecare câte o spadă, întoarceți-vă la tabără și mergeți din ușă în ușă, omorând fiecare dintre voi pe fratele, prietenul, vecinul vostru. Și așa au murit vreo trei mii de oameni. Sângele șiroia printre corturi ca o revărsare izvorâtă din pământ, ca și cum ar fi sângerat însuși pământul, corpuri cu gâturile tăiate, cu burți spintecate, sfâșiate pe din două, zăceau peste tot, țipetele femeilor și copiilor se auzeau până departe, în vârful muntelui sinai, unde domnul se bucura de răzbunarea sa. Cain nu-și putea crede ochilor. Nu fuseseră de ajuns sodoma și gomora distruse de foc, aici, la poalele muntelui sinai, se arăta dovada de netăgăduit a răutății adânci a domnului, trei mii de oameni omorâți doar pentru că se enervase el din cauza unui rival inventat, în forma unui vițel (…)”

"Cain" este un roman curajos, deloc ateu dar puternic anticanonic, cu pasaje de un umor savuros şi foarte bine scris. Pentru unele persoane, aceasta carte poate fi considerata o imensa blasfemie. Eu o vad ca un act literar liber exprimat, o fictiune care insa poate trezi interesante dezbateri teologice.