O carte despre dragoste şi curaj. Curajul a doi îndrăgostiţi de a-şi mărturisi sentimentele după 11 ani de la primele semne de simpatie între (pe atunci) doi adolescenţi. 11 ani înseamnă o nimica toată pentru un adult, care are o “colecţie de amintiri” din ce in ce mai mare, pe măsură ce timpul său trece…11 ani înseamnă, când eşti adolescent, un timp indefinit de lung, aproape o eternitate.

Coelho a scris un roman despre curajul regăsirii de sine şi a redescoperirii celui (celei) de lângă noi. Sentimentele trebuie să iasă din noi. Cine nu face asta, nu merită să “guste” din ele…

 Emil Cioran spunea că 

“Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe[…].”

Timiditatea îi împiedică pe cei doi adolescenţi  să dea liber sentimentelor. Viaţa i-a despărţit un timp. El a plecat să-şi împlinească visul de a-l sluji pe Dumnezeu , devenind predicator. Ea pleacă din localitatea natală, Soria, la Saragoza, unde-şi termină studiile.
„Ne petrecusem copilăria şi adolescenţa împreună. Apoi, el a plecat, aşa cum pleacă toţi băieţii din oraşele mici. A spus că avea să cunoască lumea, că visele lui se înfiripau dincolo de câmpiile din Soria.”

E o diferenţă să fii „el”, sau să fii ”ea”.
„Bărbatul trăia în plină mişcare, în timp ce noi rămâneam în pântecele Mamei. Asta ne a permis să observăm că seminţele se transformau în plante şi le am spus o şi bărbaţilor noştri. Noi am făcut prima pâine şi i am hrănit. Am modelat primul vas pentru ca ei să bea din el. Şi tot noi am înţeles ciclul creaţiei, pentru că trupul nostru repeta ritmul lunii.”

In toţi anii în care nu s-au văzut, au menţinut  legătura dintre ei prin scrisori.
„…scrisorile de la el începuseră să mi vină mai des – şi mă simţeam invidioasă pe timbrele din atâtea ţări străine. El era prietenul mai în vârstă, care ştia tot, străbătea lumea, prindea aripi – pe când eu mă străduiam să prind rădăcini.”

Aflând că fosta simpatie din adolescenţă a ajuns, aşa cum şi-a dorit, un bun predicator, Pilar (acesta e numele fetei) merge la Madrid să-l „redescopere”. După Madrid, urmează Bilbao, apoi alte localităţi unde el ( numele lui nu e precizat) are de ţinut conferinţe pe teme creştine.

„Pe atunci nu prea ştiam ce este iubirea. Când am venit la conferinţa lui şi i am acceptat invitaţia, am considerat că femeia matură era în stare să stăpânească inima fetiţei care se luptase atât de mult ca să şi găsească prinţul din basme. Apoi el vorbise despre copilul mereu prezent în noi – şi eu am reînceput să aud glasul fetiţei care fusesem, al prinţesei căreia îi era frică să iubească şi să piardă.”

Incercările tinerei de a-şi readuce prietenul la sentimentele din adolescenţă par să nu aibă succes. Pe neaşteptate, lucrurile încep să se lumineze. El îi înapoiază un medalion pe care ea îl crezuse pierdut pentru totdeauna. Medalionul a rămas atâţia ani la predicator, pentru că a ştiut că dacă-l înapoiază, trebuie să-i spună de dragostea pe care o are faţă de ea. Atunci i-a lipsit „curajul fiecărei clipe”. Acum, nu duce lipsă de curaj. Spune tot ce atunci n-a putut rosti. Tinerii devin nedespărtiţi. Cele două zile între două conferinţe ţinute de el le permit să meargă la Piedra, unde au văzut o mănăstrire distrusă. Acolo, cei doi îşi aduc aminte de anii inocenţi ai copilăriei. Piedra e locul unde Pilar aduce mulţumiri divinităţii pentru regăsirea fericirii considerată pierdută.

Scriitorul brazilian ne spune mult mai mult decât o poveste de dragoste între doi oameni. Ne face să avem curajul de a privi în noi înşine.In fond, de cine sau de ce ne ferim?
„Uneori suntem stăpâniţi de un simţământ de tristeţe pe care nu izbutim să ni l controlăm, spunea el. Ne dăm seama că momentul magic al zilei a trecut şi noi nu am făcut nimic. Viaţa îşi ascunde atunci magia şi arta. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are niciun sens să trăim mai departe.”

Entuziasmul copilăriei ne dă dreptul să iubim. In sinea lui, oricine are dreptul la vise, la speranţe. Copilăria din fiecare om nu trebuie să dispară. Coelho spune:
„Cine e înţelept este înţelept doar pentru că iubeşte. Şi cine e nebun e nebun deoarece crede că poate înţelege iubirea. Trebuie să căutăm dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţe. Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră. Şi ne salvează.”

In „La râul Piedra…”, Pilar e cea care are curajul schimbării fundamentale. Nu se mai ascunde în ea însăşi, nu mai pune stavilă sentimentelor.
„O priveam pe femeia care fusesem până atunci: slabă, dar străduindu se să lase impresia că e puternică. Înfricoşată de orice, dar zicându şi în sinea ei că nu i era teamă – era înţelepciunea celui care ştie ce este viaţa. Oblonind ferestrele prin care pătrundea bucuria soarelui – pentru ca mobilele ei vechi să nu se decoloreze. Am văzut o pe Cealaltă stând în colţul camerei – fragilă, obosită, deziluzionată. Controlându şi şi înrobindu şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în libertate: sentimentele ei. Încercînd să şi judece iubirea viitoare în funcţie de suferinţele din trecut.”

In fiecare dintre noi există frământări, care pot fi văzute ca două dorinţe diferite în acelaşi trup. Pilar recunoaşte
„Dragostea m a regăsit, deşi Cealaltă ridicase o barieră de prejudecăţi, certitudini şi manuale universitare pe o stradă liniştită din Zaragoza.”

Imi amintesc de cartea „Interviul” al lui Ilarie Voronca. Acolo se spune că, la început, omul era „construit” cu o singură mână, un singur picior, un singur ochi. Apoi, Dumnezeu îi pune omului încă o mână, încă un picior, încă un ochi. De-abia acum Creatorul e mulţumit:
“Am făcut bine să reunesc două fiinţe într-una singură, chiar dacă nu întotdeauna cele două părţi se armonizează. Cunoscând lupta cu sine însuşi, omul are posibilitatea să devină mai îngăduitor cu aproapele său.”

Acum, după ce-am citit romanul lui Coelho, pot să adaug că omul trebuie să fie mai îngăduitor şi faţă de sine!

Pilar se luptă cu ea însăşi. Se luptă cu mentalităţi ancestrale şi cu „moştenirea” generaţiilor trecute.
„Sparge paharul, gândeam eu, fiindcă e un gest simbolic. Încearcă să nţelegi că eu am spart în mine lucruri mult mai importante decât un pahar şi sunt fericită că am făcut o. Uită te la propria ta luptă lăuntrică şi sparge paharul ăsta. Părinţii noştri ne au învăţat cu paharele şi cu corpurile noastre. Ne au învăţat că pasiunile din copilărie sunt imposibile, că nu trebuie să ne ferim de preoţi, că oamenii nu fac minuni şi nimeni nu pleacă într o călătorie fără a şti unde se duce. Sparge paharul ăsta, te rog – şi eliberează ne de toate ideile astea blestemate, de mania de a găsi o explicaţie pentru orice şi de a face numai lucruri cu care sunt de acord ceilalţi.”

Am lăsat pentru final o povestioară plină de înţelepciune pe care Coelho ne-o spune parcă aşa, cu intenţia de a nu strica ceva din frumuseţea lumii, care poate încăpea în dragostea dintre un ‚el” şi „ea”.
"Înainte de a închide ochii, am început să aud glasul mamei mele. Ea îmi spunea o poveste pe care mi o mai spusese şi în copilărie, fără a şi da seama că era o poveste despre mine.
„Un băiat şi o fată se îndrăgostiseră nebuneşte unul de altul", spunea glasul măicuţei mele, într un amestec de vis şi delir. Şi s au hotărât să se logodească. Logodnicii îşi fac mereu daruri. Băiatul era sărac – singura lui avere era un ceas pe care l moştenise de la bunicul lui. Cu gândul la părul iubitei lui, s a hotărî  să vândă ceasul şi să i cumpere o agrafă frumoasă de argint. Nici fata nu avea bani pentru darul de logodnă. Atunci s a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului şi şi a vândut părul. Cu banii obţinuţi, a cumpărat o brăţară de aur pentru ceasul iubitului ei. Când s au întâlnit, de ziua solemnă a logodnei, ea i a dăruit brăţara pentru un ceas care fusese vândut, iar el i a dăruit agrafa pentru părul care nu mai exista."

O poveste de dragoste are, până la urmă, un final trist…Până atunci, vă rog să spargeţi paharul prejudecăţilor şi al sentimentelor nerostite. Nerostite nici către propriile noastre persoane….