Poezie: George Petrovai - Meditaţiile lui Moise (partea a II-a) | 1765 Afişări |
Scris de George Petrovai |
Sâmbătă, 23 Iunie 2012 06:37 |
Meditaţia III (Ieşirea din Egipt) Aveam poruncă de la Tine ca împreună cu Aaron, evreilor să le vorbesc de planul Tău şi-a lor silinţă în ascultare şi credinţă, apoi să dau de Faraon (eu, vistierul vrerilor divine pentru a fratelui rostire) şi-ndată să-l înştiinţez că-ndemnul Tău imperativ este ca robii să-i sloboadă din seculara lor trudire, în caz contrar peste Egipt şi peste-ntreaga-i seminţie se va abate grea urgie.
Cum Faraonul se credea zeu mai puternic decât Tine, a necinstit a Ta poruncă, ba în trufia-i sfidătoare i-a osândit pe bieţii robi la munci atât de-apăsătoare, încât pe capul meu cădeau reproşuri grele, felurite pentru amestec nepermis în taina lucrurilor scurse din viitor înspre trecut, ce răul – deja cunoscut şi devenit obişnuit – l-a-nlocuit cu un calvar mult mai perfid şi mai amar decât obida dinainte.
Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă că-i un nevrednic muritor şi că Tu, Domnul, eşti Unicul de viaţă şi de moarte dătător, trimis-ai plăgi pustiitoare peste-a Egiptului suflare, ca inima de căpcăun a bestialului stăpân (după ce Tu i-ai împietrit-o) să se înmoaie şi să plângă pentru trufia sa nătângă, văzând cum prăpădenia loveşte c-o suverană necruţare doar egipteni fără crezare.
Cădeau din cer neîncetat - de-a valma peste om şi vite – urgii, pornite sau oprite la semnu-n mine germinat de voia-Ţi-faptă-n necreat, şi-n tot Egiptul se-auzea cum bate vântul nimicirii, când peste trupul său slăbit de faraonica-ndârjire, s-au abătut în ritm sporit actori haini din piesa groazei: ba broaşte, muşte şi lăcuste, ba piatră, foc, epidemii şi-alte cu dichis năpaste.
Veni la rând a zecea plagă cu moartea primului născut din om şi din nevorbitor, când Însuşi Tu ai coborât ca moartea să o odrăsleşti în casele neînsemnate cu sânge ritual din Paşte, dovadă c-aici locuiau cei care nu Te proslăveau.
De-abia când moartea se-nnădi la egiptenii din olat şi când chiar fiul de-mpărat de nefiinţă fu luat, de-abia atunci veni poruncă să părăsim îndată ţara, ca-n straiţe să luăm deodată poveri şi blestem laolaltă… Împovăraţi cu toate cele - copii, mâncare şi odoare – ne-am aşternut la drum spre mare (pestriţ convoi de mii şi sute), călăuziţi şi-ncurajaţi de-a Ta statornică vegheare: un stâlp de nor ziua plutind, alt stâlp în noapte luminând.
Şi tocmai când ne-nchipuiam că am scăpat pentru vecie de egipteni şi-a lor robie, văzurăm carele de luptă ce alergau mâncând pământul, ca să ne-ntoarcă înapoi cum cîinii-ntorc turma de oi. Căci chibzuind la ce va fi după plecarea noastră-n pripă, ei au văzut marea risipă în lipsa forţei de-a munci…
O, Doamne, ce mai hărmălaie se ridică din toată gloata! Cei slabi plângeau şi blestemau, iar unii m-acuzau făţiş că i-am momit cu libertatea, ca pe-un măgar să schimbe calul şi în deşert să-şi afle moartea.
Degeaba gura mi-am bătut cu întâmplări fără uitare, precum miracolul ieşirii din egipteana împilare, un dar divin care obligă copiii neamului evreu la veşnică recunoştinţă faţă de Domnul Dumnezeu. S-au liniştit încet-încet când alt miracol s-a ivit: deşi păreau c-acuşi-acuşi ne-ajung oştenii egipteni, din ochii lor am dispărut în norul-stâlp dumnezeit, păstrând între grupările adverse o neschimbată depărtare până la-n veci neliniştita mare.
Aici, de-ndată undele atinse de-al meu toiag umplut cu har, s-au despărţit făcând cărare prin stâncăria apelor cu sare - ce spumegau şi clocoteau, dar de poruncă ascultau –, ca tot norodul urmărit şi de uimire amuţit, să vadă de pe malul dimpotrivă cum zidu-nşelător se frânge şi-n bubuitul reunit a zeci şi sute de cascade, se prăbuşeşte catastrofic peste armata egipteană, scoţând pe urmă la lumină firimituri din făloşenia umană.
Iar marea-nchisă cum a fost de la geneză până azi, îşi murmura cântarea sa tot împingând talaz după talaz - ce rana nevăzută i-o lingeau –, iar forţa-i colosală o sorbeau nenumărate vălurele foşnitoare, prea slabe-n neclintirea vremii ca pieptul mamei să nu-l cate pentru refacerea-ndrăznelii de-a mângâia cu voluptate trupul fierbinte al ţărânei.
Meditaţia IV (Pribegia prin pustie) Ne-am refăcut cu chiu cu vai după cumplitele-ncercări, ca să ne-aşternem iar la drum cu gândul la acele zări
unde ştiam că ne aşteaptă mănoasa ta făgăduinţă – o ţară de legendă vie pentru-ndelungă folosinţă…
Dar drumul prin pustietate nu-i desfătare şi plăcere chiar şi atunci când e bătut de oameni în plină putere,
necum de-o gloată-ngreunată cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni, care la marşuri faţă fac doar în căruţe şi pe-asini.
Nici mie nu-mi era uşor cu cei optzeci de ani în spate – dar n-aveam voie să mă plâng, ci să m-arăt pildă în toate.
Strângeam din dinţi şi rezistam - fiind vechi prieten al pustiei – ba chiar şi vreme îmi făceam să văd sublimul grozăviei.
Întinsul spaţiu cotropit de-atotputernicul nisip, mă-nfiora şi m-atrăgea cu forţa sa de arhetip.
Părea că-i lumea nefiinţei ce-a precedat creaţia – tărâm de forme netrezite, ce-şi are frumuseţea sa.
Când soarele se-nalţă-n zori ca dintr-o mare-ncremenită, de-atâta hiperfrumuseţe simţirea pare obosită.
Iar la apus, alt recital de frumuseţi dezlănţuite – cascade de culori zvârlite peste tăcerea de opal…
Apoi, din gloată se-auziră iar strigăte nemulţumite: că de-nsetare stau să moară şi că servesc răbdări prăjite.
Nu şi-au curmat cârtirea şuie nici când cu mană i-ai hrănit, ori când – lovind eu cu-ndoială – din stâncă apa a ţâşnit.
Ba şi mai şi: urcând pe munte ca Legea Ta să o primesc, la-ntoarcere m-am îngrozit văzându-i cum Te preţuiesc.
Căci ţopăiau cu-nverşunare şi se-nchinau unui viţel, pe care-l dăltuiră-n aur dup-al Egiptului model.
Atunci, cuprins de grea mânie, pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti! Dar i-ai iertat la ruga mea, făcând astfel dovada că Tu Eşti.
În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb ani patruzeci fără oprire, ca să dispară păcătoşii şi să ai parte de cinstire.
Meditaţie V (Înfăptuiri şi previziuni) Să stai cu Domnul la taifas nu-i la-ndemâna orişicui, iar prietenia Sa aparte - în care El tot dăruieşte ca ochiul inimii să-L vadă -, onoare-i pentru om, dar şi îndemn să-şi biruie nefericitul lui impas din astă viaţă ca un scurt popas.
…Tu, care gândul omului citeşti şi inima i-o cercetezi, îmi ştii prea bine străduinţa de-a Te servi după puteri ca planul să Ţi-l împlineşti, în chipul ăsta ajutând la-nscrierea destinului evreu în cartea lumilor ce-or fi, prin legi cu rol transformator pentru alesul Tău popor: la sărbători şi-n ritual, la masă şi-n plan social.
E drept c-aceste transformări au fost imperativ cerute de voia-Ţi supratemporală, şi cu ocoluri împlinite din pricini doar abia schiţate sau prin abateri pronunţate. Dar, cum se vede foarte bine, progresu-n lume-i nelipsit; atâta doar că-n plan moral, omul pe rac l-a depăşit… Cum omenirea se îndreaptă spre catastrofe nu spre bine, pentru evreii nenăscuţi nu-i greu de-ntrevăzut ce vine: nemulţumiri, războaie, necredinţă şi foarte multă suferinţă.
AUTOR: George PETROVAI, mai 2012 www.sighet-online.ro Cititi AICI prima parte. |
Ultima actualizare Sâmbătă, 23 Iunie 2012 06:45 |