Poezie: George Petrovai - Meditaţiile lui Moise (partea a II-a) Imprimare 1765 Afişări
Scris de George Petrovai   
Sâmbătă, 23 Iunie 2012 06:37

Meditaţia III (Ieşirea din Egipt)

Aveam poruncă de la Tine

ca împreună cu Aaron,

evreilor să le vorbesc

de planul Tău şi-a lor silinţă

în ascultare şi credinţă,

apoi să dau de Faraon

(eu, vistierul vrerilor divine

pentru a fratelui rostire)

şi-ndată să-l înştiinţez

că-ndemnul Tău imperativ

este ca robii să-i sloboadă

din seculara lor trudire,

în caz contrar peste Egipt

şi peste-ntreaga-i seminţie

se va abate grea urgie.

 

Cum Faraonul se credea

zeu mai puternic decât Tine,

a necinstit a Ta poruncă,

ba în trufia-i sfidătoare

i-a osândit pe bieţii robi

la munci atât de-apăsătoare,

încât pe capul meu cădeau

reproşuri grele, felurite

pentru amestec nepermis

în taina lucrurilor scurse

din viitor înspre trecut,

ce răul – deja cunoscut

şi devenit obişnuit –

l-a-nlocuit cu un calvar

mult mai perfid şi mai amar

decât obida dinainte.

 

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă

că-i un nevrednic muritor

şi că Tu, Domnul, eşti Unicul

de viaţă şi de moarte dătător,

trimis-ai plăgi pustiitoare

peste-a Egiptului suflare,

ca inima de căpcăun

a bestialului stăpân

(după ce Tu i-ai împietrit-o)

să se înmoaie şi să plângă

pentru trufia sa nătângă,

văzând cum prăpădenia loveşte

c-o suverană necruţare

doar egipteni fără crezare.

 

Cădeau din cer neîncetat

- de-a valma peste om şi vite –

urgii, pornite sau oprite

la semnu-n mine germinat

de voia-Ţi-faptă-n necreat,

şi-n tot Egiptul se-auzea

cum bate vântul nimicirii,

când peste trupul său slăbit

de faraonica-ndârjire,

s-au abătut în ritm sporit

actori haini din piesa groazei:

ba broaşte, muşte şi lăcuste,

ba piatră, foc, epidemii

şi-alte cu dichis năpaste.

 

Veni la rând a zecea plagă

cu moartea primului născut

din om şi din nevorbitor,

când Însuşi Tu ai coborât

ca moartea să o odrăsleşti

în casele neînsemnate

cu sânge ritual din Paşte,

dovadă c-aici locuiau

cei care nu Te proslăveau.

 

De-abia când moartea se-nnădi

la egiptenii din olat

şi când chiar fiul de-mpărat

de nefiinţă fu luat,

de-abia atunci veni poruncă

să părăsim îndată ţara,

ca-n straiţe să luăm deodată

poveri şi blestem laolaltă…

Împovăraţi cu toate cele

- copii, mâncare şi odoare –

ne-am aşternut la drum spre mare

(pestriţ convoi de mii şi sute),

călăuziţi şi-ncurajaţi

de-a Ta statornică vegheare:

un stâlp de nor ziua plutind,

alt stâlp în noapte luminând.

 

Şi tocmai când ne-nchipuiam

că am scăpat pentru vecie

de egipteni şi-a lor robie,

văzurăm carele de luptă

ce alergau mâncând pământul,

ca să ne-ntoarcă înapoi

cum cîinii-ntorc turma de oi.

Căci chibzuind la ce va fi

după plecarea noastră-n pripă,

ei au văzut marea risipă

în lipsa forţei de-a munci…

 

O, Doamne, ce mai hărmălaie

se ridică din toată gloata!

Cei slabi plângeau

şi blestemau,

iar unii m-acuzau făţiş

că i-am momit cu libertatea,

ca pe-un măgar să schimbe calul

şi în deşert să-şi afle moartea.

 

Degeaba gura mi-am bătut

cu întâmplări fără uitare,

precum miracolul ieşirii

din egipteana împilare,

un dar divin care obligă

copiii neamului evreu

la veşnică recunoştinţă

faţă de Domnul Dumnezeu.

S-au liniştit încet-încet

când alt miracol s-a ivit:

deşi păreau c-acuşi-acuşi

ne-ajung oştenii egipteni,

din ochii lor am dispărut

în norul-stâlp dumnezeit,

păstrând între grupările adverse

o neschimbată depărtare

până la-n veci neliniştita mare.

 

Aici, de-ndată undele atinse

de-al meu toiag umplut cu har,

s-au despărţit făcând cărare

prin stâncăria apelor cu sare

- ce spumegau

şi clocoteau,

dar de poruncă ascultau –,

ca tot norodul urmărit

şi de uimire amuţit,

să vadă de pe malul dimpotrivă

cum zidu-nşelător se frânge

şi-n bubuitul reunit

a zeci şi sute de cascade,

se prăbuşeşte catastrofic

peste armata egipteană,

scoţând pe urmă la lumină

firimituri din făloşenia umană.

 

Iar marea-nchisă cum a fost

de la geneză până azi,

îşi murmura cântarea sa

tot împingând talaz după talaz

- ce rana nevăzută i-o lingeau –,

iar forţa-i colosală o sorbeau

nenumărate vălurele foşnitoare,

prea slabe-n neclintirea vremii

ca pieptul mamei să nu-l cate

pentru refacerea-ndrăznelii

de-a mângâia cu voluptate

trupul fierbinte al ţărânei.

 

  Meditaţia IV (Pribegia prin pustie)

Ne-am refăcut cu chiu cu vai

după cumplitele-ncercări,

ca să ne-aşternem iar la drum

cu gândul la acele zări

 

unde ştiam că ne aşteaptă

mănoasa ta făgăduinţă –

o ţară de legendă vie

pentru-ndelungă folosinţă…

 

Dar drumul prin pustietate

nu-i desfătare şi plăcere

chiar şi atunci când e bătut

de oameni în plină putere,

 

necum de-o gloată-ngreunată

cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,

care la marşuri faţă fac

doar în căruţe şi pe-asini.

 

Nici mie nu-mi era uşor

cu cei optzeci de ani în spate –

dar n-aveam voie să mă plâng,

ci să m-arăt pildă în toate.

 

Strângeam din dinţi şi rezistam

- fiind vechi prieten al pustiei –

ba chiar şi vreme îmi făceam

să văd sublimul grozăviei.

 

Întinsul spaţiu cotropit

de-atotputernicul nisip,

mă-nfiora şi m-atrăgea

cu forţa sa de arhetip.

 

Părea că-i lumea nefiinţei

ce-a precedat creaţia –

tărâm de forme netrezite,

ce-şi are frumuseţea sa.

 

Când soarele se-nalţă-n zori

ca dintr-o mare-ncremenită,

de-atâta hiperfrumuseţe

simţirea pare obosită.

 

Iar la apus, alt recital

de frumuseţi dezlănţuite –

cascade de culori zvârlite

peste tăcerea de opal…

 

Apoi, din gloată se-auziră

iar strigăte nemulţumite:

că de-nsetare stau să moară

şi că servesc răbdări prăjite.

 

Nu şi-au curmat cârtirea şuie

nici când cu mană i-ai hrănit,

ori când – lovind eu cu-ndoială –

din stâncă apa a ţâşnit.

 

Ba şi mai şi: urcând pe munte

ca Legea Ta să o primesc,

la-ntoarcere m-am îngrozit

văzându-i cum Te preţuiesc.

 

Căci ţopăiau cu-nverşunare

şi se-nchinau unui viţel,

pe care-l dăltuiră-n aur

dup-al Egiptului model.

 

Atunci, cuprins de grea mânie,

pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!

Dar i-ai iertat la ruga mea,

făcând astfel dovada că Tu Eşti.

 

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb

ani patruzeci fără oprire,

ca să dispară păcătoşii

şi să ai parte de cinstire.

 

 Meditaţie V (Înfăptuiri şi previziuni)

Să stai cu Domnul la taifas

nu-i la-ndemâna orişicui,

iar prietenia Sa aparte

- în care El tot dăruieşte

ca ochiul inimii să-L vadă -,

onoare-i pentru om, dar şi îndemn

să-şi biruie nefericitul lui impas

din astă viaţă ca un scurt popas.

 

…Tu, care gândul omului citeşti

şi inima i-o cercetezi,

îmi ştii prea bine străduinţa

de-a Te servi după puteri

ca planul să Ţi-l împlineşti,

în chipul ăsta ajutând

la-nscrierea destinului evreu

în cartea lumilor ce-or fi,

prin legi cu rol transformator

pentru alesul Tău popor:

la sărbători şi-n ritual,

la masă şi-n plan social.

 

E drept c-aceste transformări

au fost imperativ cerute

de voia-Ţi supratemporală,

şi cu ocoluri împlinite

din pricini doar abia schiţate

sau prin abateri pronunţate.

Dar, cum se vede foarte bine,

progresu-n lume-i nelipsit;

atâta doar că-n plan moral,

omul pe rac l-a depăşit…

Cum omenirea se îndreaptă

spre catastrofe nu spre bine,

pentru evreii nenăscuţi

nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:

nemulţumiri, războaie, necredinţă

şi foarte multă suferinţă.

 

 AUTOR: George PETROVAI,  mai 2012

www.sighet-online.ro 

Cititi AICI prima parte.  


Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 23 Iunie 2012 06:45