CARTE: "Traieste-ti clipa" de Saul Bellow

Scris de Horia Picu

Duminică, 24 Iunie 2012 05:25

O carte despre o viaţă ratată. Este viaţa personajului principal (Tommy) Wilhelm Adler.

Autoevaluarea permanentă trebuie să funcţioneze întotdeauna, altfel pot apărea oricând vieţi ratate, aşa cum este cea a lui Tommy din romanul americanului Saul Bellow.

“Tommy Wilhelm fuma havană: şi cînd cineva fumează havană şi poartă pălărie, are un avantaj: e mai greu să-ţi dai seama ce e în sufletul lui. Era destul de tânăr, de vreo patruzeci şi ceva de ani, mare şi blond, cu umeri puternici; lat în spate şi masiv ca un urs, dar dacă te uitai bine, vedeai că a început să se gârbovească şi să-şi piardă supleţea.”

Un om care şi-a ratat viaţa şi care trăieşte din vise irealizabile şi din…banii tatălui său, un doctor ieşit la pensie.

“Tatăl lui Wilhelm, bătrânul doctor Adler nu mai practica medicina; avea o avere considerabilă şi ar fi putut cu uşurinţă să-şi ajute fiul.”

Probabil că doctorul are o parte importantă de vină în imposibilitatea pe care o au copiii săi pentru a ajunge să trăiască pe picioarele lor în viaţă. Spun aceasta pentru că Wilhelm are o soră, alt destin ratat, care se crede o mare artistă, mereu în căutarea aprecierii publicului şi care întârzie să apară…

Tatăl şi fiul locuiesc la acelaşi hotel. Fiul, mai mult din banii tatălui. Ratările lui Wilhelm au fost o prezenţă constantă în viaţa sa.

“Numele de „Tommy" era invenţia lui Wilhelm. II adoptase când cu plecarea la Hollywood şi renunţase la Adler. Şi Hollywood-ul fusese tot ideea lui. De obicei, îi plăcea să spună că totul fusese din vina unui „căutător de talente", profesionist, pe care-l chema Maurice Venice. Dar tipul nu-i făcuse niciodată vreo ofertă clară. Făcuse cunoştinţă cu el, dar rezultatul probelor nu fusese bun. După probe, Wilhelm luase iniţiativa şi îl bătuse la cap pe Maurice Venice până când îl făcuse să spună : „Mda, s-ar putea să meargă". Pe baza acestor cuvinte, Wilhelm lăsase colegiul şi plecase în California.”

Wilhelm s-a despărţit de soţia şi de cei doi copii ai săi. Vedeţi, ratările din viaţa personajului principal sunt în toate domeniile…Discuţiile dintre tată şi fiu ajung, iremediabi, la bani:

“Tatăl său spuse : – Nu-ţi pot da niciun ban. N-aş mai termina o dată ce aş începe. Tu şi cu sora ta aţi fi în stare să-mi luaţi şi ultimul dolar. Mai trăiesc încă, n-am murit. Mai sunt încă aici. Viaţa nu mi s-a încheiat. Sunt la fel de viu ca tine şi ca oricare altul. Si nu vreau să car pe nimeni în spinare. Hai, pleacă! Si-ţi dau şi ţie acelaşi sfat. Să nu cari pe nimeni in spinare.”

“Tânărul” încearcă să-şi explice situaţia în care a ajuns, dar nu face nimic s-o depăşească:

“Poate că sensul vieţii şi esenţa existenţei sale era tocmai să greşească. Poate că de asta era făcut: să facă greşeli şi să sufere de pe urma lor pe acest pământ.”

Wilhelm discută în hotel despre situaţia lui familială cu doctorul Tamkin care

“Făcea pe savantul psihiatru, interesat profesional. De cîte ori se întâmpla aşa, Wilhelm nu ştia ce să-i răspundă. Indiferent ce-ar fi spus sau făcut, i se părea că doctorul Tamkin vede prin el. Ce mai figură avea şi Tamkin când îşi scotea pălăria! Lumina indirectă îi scotea în evidenţă neregularităţile căpăţânii lucioase, nasul gălbui, sprâncenele frumoase, mustaţa absurdă, ochii căprui cu privirea furişă. Era îndesat, băţos, cu gâtul atât de scurt încât occipitalul îi atingea gulerul. Oasele aveau şi ele o formă specială, de parcă ar fi fost răsucite de două ori acolo unde de obicei sunt doar curbate, şi umerii i se ridicau ca la acoperişurile de pagodă. Gros în talie. Avea vârfurile picioarelor întoarse înăuntru, ceea ce putea fi un semn de duplicitate, sau avea ceva de ascuns. Mâinile îi arătau vâîrsta, iar unghiile, concave, neîngrijite, păreau nişte gheare.”

Personajul principal al romanului lui Saul Bellow e genul de om care începe orice, dar nu finalizează nimic. Nici măcar divorţul. E despărţit de soţie, dar fără consemnarea oficială a despărţirii celor doi soţi. Doctorul Tomkin îi dă un sfat bun, valabil pentru oricine din viaţa reală, nu doar pentru un personaj dintr-un roman:

“De ce-o laşi să te chinuiască ? Părăsind-o, o învingi. Nu-i face jocul. Ascultă, Wilhelm, eu încerc să-ţi fac un bine. Vreau să-ţi spun, nu te căsători cu suferinţa. Unii o fac. Se unesc cu ea pentru vecie, dorm şi mănâncă împreună, ca bărbat şi nevastă. Dacă se întâlnesc cu bucuria, consideră că e un adulter.”

Tatăl şi fiul nu se înţeleg. Mai mult decât banii, Wilhelm ar avea nevoie de o vorbă bună din partea tatălui său:

“- Ce vrei de la mine ? La ce te aştepţi ?
—La ce mă aştept? spuse Wilhelm. Se simţea incapabil să-şi regăsească stăpânirea de sine. Ca o minge purtată de valurile mării, împinsă mereu acolo unde mâna n-o mai poate ajunge, autocontrolul îl părăsea.
— Mă aştept la ajutor !
Wilhelm încercă totuşi să fie drept. Bătrânii se schimbă întotdeauna, spunea el. Au destule lucruri neplăcute la care să se gîndească. Trebuie să se pregătească pentru călătoria de pe urmă. Nu mai pot trăi conform vechilor scheme, li se schimbă perspectiva, şi ceilalţi, rude ori cunoştinţe, sunt totuna pentru ei. Tata nu mai e ce-a fost, reflectă Wilhelm. Avea treizeci şi doi de ani când m-am născut, şi acum merge pe optzeci. Şi pe urmă, cred că e timpul să nu mă mai simt ca un puşti în faţa lui, ca un băieţel.
Părul lui Wilhelm, de culoarea mierii zaharisite, lung şi des, i se ridicase ca o perie în vârful capului, trăgându-i în sus faţa, şi aşa alungită de disperare. Reluă:
—Când sufăr... nici măcar nu-ţi pasă. Fiindcă n-ai niciun sentiment pentru mine şi nu vrei să ştii de mine.”

Wilhelm, sau Tommy, cum îşi spune, dacă ar putea să-şi reia viaţa, ar face totul altfel. Prea târziu…

"Oare de la ce punct ar trebui s-o iau de la capăt? Să mă întorc şi să încerc încă o dată."

O discuţie între ratatul personaj şi Tomkin sunt edificatoare pentru titlul romanului ales de Bellow:

“Eu lucrez cel mai bine fără onorariu, spuse doctorul Tamkin. Atunci când îmi place ceva. Fără răsplată financiară. Mă sustrag influenţei sociale. In special celei a banilor. Caut compensaţia spirituală. Să-i fac pe oameni să trăiască în clipa de faţă. Universul real. Acesta este momentul prezent. Trecutul nu ne foloseşte la nimic. Viitorul e plin de nelinişte. Numai prezentul este real — clipa. Trăieşte-ţi clipa”

Romanul se încheie cu Wilhelm Adler izbucnind in plâns la vederea unei înmormântări cu care n-avea nicio legătură. Plânge cu atâta convingere, încât ceilalţi încearcă să înţeleagă cine ar putea fi:

“Poate e fratele mortului ?
— Nu prea pare, spuse alt privitor. Nu seamănă deloc. Sunt ca ziua şi noaptea. Florile şi luminile se contopeau extatic în ochii orbi şi umezi ai lui Wilhelm; o muzică profundă, ca valurile mării, îi ajnngea la urechi. îi pătrundea în suflet, chiar aşa cum se ascunsese în mijlocul mulţimii, căutându-şi marea şi fericita uitare a lacrimilor. O auzi şi se cufundă dincolo de amărăciune, prin suspine sfâşietoare şi hohote de plîns, întru îndeplinirea ultimei dorinţe a inimii sale.”

“Trăieşte-ţi clipa” e, până la urmă, un sfat pentru “trăieşte-ţi viaţa”. Mi-aduc aminte de nişte colaci gonflabili pentru copiii care nu ştiu să înoate. Scria pe ei, normal (?...), în engleză, că nu avem o viaţă de rezervă. Stim asta, dar de multe ori uităm…

Ultima actualizare Duminică, 24 Iunie 2012 05:32