| Poezie: Meditaţiile lui Moise (partea I) |
|
896 Afişări |
| Scris de George Petrovai |
| Sâmbătă, 16 Iunie 2012 07:12 |
 Rugăciunea de pe muntele Nebo Iţi mulţumesc, iubit Părinte, pentru a Tale multe daruri în lunga mea viaţă, ce ani numără douăzeci peste a sutei împlinire, scurşi ca-ntr-o-nchipuire prin legea timpului din viu. Poruncile în zeci de ani Ţi le-am urmat după puteri şi-un bun păstor am vrut să fiu pentru sărmanii mei evrei, eliberaţi de voia-Ţi suverană din faraonica robie şi-ajunşi prin marea spintecată în dezolarea din câmpie, pe unde-n patruzeci de ani i-am tot purtat cu mic cu mare ca-n ţara laptelui şi-a mierii să nu pătrundă orişicare, ci numai cei ce n-au cârtit şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit cu firea mea şovăitoare, şi asta face ca acuma să văd Canaanu-n depărtare, fiindu-mi însă nepermis parte să am de ce-ai promis. Dar fie-Ţi numele slăvit de-acum şi până-n veci de veci! Iar mie, rogu-Te să-mi laşi ʼnaintea morţii un scurt timp, astfel ca viaţa să-mi revăd ca pe un vis atras de mit. Meditaţia I (Primele miracole) Viaţa este un miracol şi naşterea aşijderea, căci omul cu ştiinţa sa e pentru viu nevrednic sol, cu totul fără de putinţă să înţeleagă ce-i ascuns în tainele întregii Faceri – există, şi-asta-i pentru el de-ajuns! Nu-i dat ca omul să ajungă la Dumnezeu pe-un drum cotit, ci calea dreaptă a credinţei îl duce spre-un nou răsărit… Cum ştii, Părinte, m-am născut într-un Egipt urgisitor pentru evrei şi toţi ai lor, iar biata mama s-a zbătut să mă salveze de la moartea cerută-n chip poruncitor pentru băieţii robilor de-acea cumplită piază-rea, neomenosul Faraon, şi-n sicriaş bine-ntocmit din papură, cu smoală uns, m-a pus hrănit şi adormit, ca să plutesc prin stufăriş la malul Nilului zeiesc, cu-ncredinţarea c-oi trăi prin vrerea Tatălui ceresc. Şi-ntr-adevăr, am fost salvat chiar de prinţesa egipteană, printr-un miracol destinat să fie pentru crez o mană. Cum altfel să le dai de rost că toate palma au bătut ca pruncu-n viaţă să rămână, iar fraţii-n el să afle scut?! Până şi sora mea intrase în tot acest divin complot, astfel ca mama să-mi dea ţâţă ca unui prearegesc nepot. S-a tot gândit prinţesa mamă ce nume mi s-ar potrivi, şi cum din ape mă scosese, la Moise dânsa se opri… Crescând, am cercetat Egiptul şi-nvăţătura sa regală, precum cultura, medicina sau structurarea socială, gândindu-mă necontenit că va veni o zi anume, când Israelu-şi va dori cu capul sus să iasă-n lume… Dar a venit ziua funestă când l-am văzut pe-un frate-al meu, cum e bătut de-un egiptean doar pentru faptul că-i evreu. Puteam privi nepăsător la victimă şi la călău? M-am repezit şi l-am lovit pe agresorul prostălău. Nici astăzi nu mă dumiresc cum dintr-un pumn a şi murit; posibil ca prin mâna mea braţul divin să-l fi lovit… Chiar la-nceput am înlemnit şi mă uitam la mort gemând. Simţeam că de sfârşeală cad, dar totuşi îmi venea s-o-ntind. Mi-am revenit printr-un efort şi cu evreul am săpat o groap-adâncă în nisip, în care mortul l-am culcat. Credeam că totul s-a sfârşit şi de coşmar sunt izbăvit; m-am înşelat, eram filat, aşa că Madianul m-a salvat. Meditaţia II (Alesul) Eram străin în loc străin şi-n gând cu fraţii înrobiţi, dar prea nedrept ar fi s-afirm că tot destinu-mi fu hain. (Doar ştii mai bine decât mine cum omul Tu l-ai conceput – fărâmele să-l mulţumească şi să regrete ce-a trecut…) Mi se părea că-s fericit cât omului îi stă în fire, ca soţ Seforei şi ca tată pruncit cu totul prin iubire. Cum bucuria-i cunoscută doar de copilul fără vină, se cere inimii mature ca cea de prunc să redevină… Şi-aşa, cu inima avidă de-a vieţuirii bucurie, călcam cu turmele de oi pe stamba verde din câmpie, ca la Horeb să pot ajunge şi sufletul să mi-l încânt de sus, cu-a Ta pictură vie mai fascinantă ca un cânt. Priveam întâi spre-un cer năuc de-a Soarelui înverşunare, ce-şi arcuia azurul zvelt din zări spre-o nesfârşită zare; apoi privirea mi-o-mbăiam în feeria de culori şi fluture-mi doream să fiu ca să mă zbengui printre flori… Când pe Horeb mi Te-ai vădit ca rug arzând fără să ardă, am înţeles că locu-i sfânt şi-i tabú omul să Te vadă. Cu-ncredere m-ai onorat făcându-mă al Tău trimis, ca planu-n toate să decurgă cum din vechime ai promis. Vroiam să scap de-nsărcinare printr-o eschivă nefondată: că eşti enigmă chiar prin nume şi că mi-i limba încleiată. Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit: “Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”, îndată am pornit la drum cu zelul proaspătului uns. AUTOR: George PETROVAI, mai 2012 www.sighet-online.ro |