Că lumea se schimbă de la o zi la alta, o vede oricine. Pentru unii, această necontenită schimbare este însuşi destinul, adică sensul ascendent al mişcării istorice a umanităţii, în timp ce alţii asimilează respectiva schimbare cu progresul omenirii, care este văzut de filosoful P.P.Negulescu “ca o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de existenţă, prin mijloacele pe care i le pune la dispoziţie înaintarea ei, mai mult sau mai puţin continuă, în cultură şi civilizaţie”.

  Nu voi intra în detalii, pentru că asta ar duce la o dezbatere amplă despre cultură şi civilizaţie, ceea ce – desigur – ar depăşi cu mult limitele rezonabile ale textului pe care mi l-am propus. Voi menţiona, însă, un gen aparte de schimbare în mentalitatea omenirii, care se încadrează perfect în dinamica lumii contemporane.

  Astfel, ştim că după cel de-al doilea război mondial, de pe harta lumii au dispărut imperiile de tip clasic atât în tabăra învinşilor (imperiul nipon, de exemplu), cât şi în tabăra învingătorilor (uriaşul imperiu britanic).

 Dar cu toate că, sfidând legităţile istorice postbelice, imperiul sovietic s-a tot extins până la definitiva sa prăbuşire orchestrată de la Kremlin de către Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al colosului cu picioare de lut, noile imperii apărute pe harta lumii, cum ar fi cel al Japoniei postbelice, s-au înfiripat şi au tot sporit în influenţă şi eficienţă printr-un alt fel de expansiune – cea datorată victoriilor înregistrate pe toate fronturile de către legiunile economiilor productive, comandate de corpul de elită al finanţelor sănătoase.

 Procesul de rulare înspre civilizaţia postindustrială de tip info-cultural putem spune că a început încă din timpul celui de-al doilea război mondial, când atât ruşii cât şi americanii se dădeau de ceasul morţii ca să captureze cât mai mulţi savanţi germani ce lucrau pentru înzestrarea armatelor lui Hitler cu cele mai teribile arme de nimicire în masă, pe care apoi, în chiar cadrul familiar al propriilor laboratoare, îi puneau să lucreze în acelaşi ritm îndrăcit, însă de data asta împotriva armatelor hitleriste, căci în joc era pielea lor.

   Iar cercetarea şi înarmarea febrilă a avut loc nu doar spre finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale, când savanţii germani ajunşi pe pământ american au finalizat lucrările la cele două bombe atomice azvârlite apoi asupra Japoniei, ci şi în timpul lungului război rece, când cursa înarmărilor şi-a continuat dansul macabru cu o tot mai mare înverşunare din partea celor două superputeri...În plus, americanii au avut enorm de câştigat de pe urma refugiaţilor, aceştia fiind nu numai evrei europeni de o înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, dar şi intelectuali de alte naţionalităţi, situaţi pe poziţii antagonice în raport cu ideologiile totalitare.

*

     Se ştie prea bine care a fost statutul savantului român pe toată perioada de tristă amintire a bolşevismului, anume aceea a întregului popor înfricoşat şi strivit de nevoi. După decimarea vârfurilor intelectualităţii româneşti formată şi afirmată în perioada interbelică (numai în temniţa din Sighet au fost închişi 25 de academicieni!) de către braţul înarmat al dictaturii proletariatului, proces sinucigaş care amarnic ne-a costat şi continuă să ne coste (nici în clipa de faţă nu avem o adevărată clasă de intelectuali şi politicieni!), savanţii scăpaţi ca prin urechile acului de vigilenţa torţionarilor, au avut de ales între supravieţuirea fără compromisuri şi afirmarea riscantă în noul mediu dirijat de cadrişti şi îmbibat cu delaţiune. Şi cei mai mulţi dintre ei, fideli unor principii demne şi oneste, au preferat să facă corp comun cu cenuşiul şi indistinctul, doar astfel câştigând un plus de siguranţă pentru ei şi familiile lor.

   Iată-l, de pildă, pe Iustin Capră, savantul care în tinereţe şi-a făcut ucenicia în laboratorul de faimă mondială al lui Henri Coandă. În paranteză fie spus, Henri Coandă n-a avut nici de câştigat, dar nici de pierdut de pe urma regimului comunist, căci acesta nu putea să-i ştirbească cu nimic celebritatea adjudecată în străinătate în ceea ce priveşte contribuţia sa decisivă la dezvoltarea aviaţiei moderne. Poate că de aceea a şi acceptat să se întoarcă în ţară...

    Nu-l cunosc personal pe distinsul Iustin Capră, însă l-am urmărit pas cu pas într-o emisiune dedicată vieţii şi activităţii lui de excepţie (una din rarele emisiuni cu adevărat captivante pe nenumăratele şi perfect inutilele canale de televiziune în limba română!), şi am rămas surprins până în vecinătatea emoţiei de harul şi nobleţea sufletească a acestui om supraînzestrat: nu poartă ranchiună nimănui pentru suferinţele de care a avut parte în celălalt regim, nu tânjeşte după glorie şi bani, singura rugăminte pe care o îndreaptă spre Atotputernic este aceea ca în marea Lui milă să-l învrednicească cu sănătate şi putere de muncă.

   “Formidabil! mi-am zis eu. Şi când te gândeşti că acest produs de vârf al României de ieri face parte din familia marilor visători înzestraţi şi dezinteresaţi, care prin mintea lor îndumnezeită pregătesc lumea pentru generaţiile ce-o să vină, cu speranţa în inimi că această lume va fi mai bună şi mai dreaptă, într-un cuvânt mai umană. Dar iată că autorităţile române de azi, la fel ca cele de altădată, îşi permit să risipească puţinele bogăţii ce i-au mai rămas acestui neam urgisit – şi care bogăţie este mai valoroasă ca mintea aleşilor? -, căci după 20 de ani de la schimbarea macazului politic, Iustin Capră continuă să fie mult mai bine cunoscut şi apreciat în străinătate decât la el în ţară...”

  După cum îi mărturisea reporterului, Iustin Capră s-a văzut nevoit să plece din Bucureşti la Filipeştii de Pădure nu numai pentru a găsi liniştea atât de necesară unei minţi în permanent neastâmpăr, ci şi din cauza mâncătorilor de seminţe, a mojiciilor şi a manelelor pe care acum le întâlneşti în Capitală la tot pasul. “Nu mai e Bucureştiul de altădată, spunea savantul cu tristeţe, când regele ieşea la plimbare pe Calea Victoriei şi-şi cerea scuze dacă din întâmplare te atingea cu cotul...”

   Repet, nu-l cunosc pe distinsul Iustin Capră, şi regret enorm că nu întrevăd nici în viitorul apropiat vreo posibilitate de-a sta de vorbă cu domnia-sa. Dar fratele meu care-i inginer la Combinatul de cauciuc sintetic din Floreştii judeţului Prahova, mi-a spus că a stat de vorbă cu eminentul om de ştiinţă în două rânduri, anume atunci când acesta a intrat în combinat pentru a se documenta temeinic în legătură cu compoziţia chimică a unor garnituri, motiv pentru care îmi dă întru totul dreptate: Da, Iustin Capră este nu numai foarte înzestrat mental, ci şi un om de-o rară modestie şi nobleţe sufletească!

AUTOR: GEORGE PETROVAI

www.sighet-online.ro