| George Petrovai - Chemarea nerostitului I (De profundis) |
|
1156 Afişări |
| Scris de George Petrovai |
| Sâmbătă, 12 Mai 2012 07:09 |
 1.Te port în suflet Te port în sufletu-mi flămând ca pe-o icoană nepereche, ‘naintea căreia mă-nchin cu dor hrănit de-o boală veche. Mă perpelesc în vis şi treaz cu-nchipuiri ne-ndurătoare, ce-atât de-aproape mi te-aduc ca pe o dulce-nfiorare,
şi ca-ntr-o transă te implor să fii cum arătai cândva – sirena marelui danez, iubind până la jertfa sa... Sunt robul vrerii tale crude cât voi trăi pe-acest pământ – mă poţi salva, dar tu preferi să mă împingi înspre mormânt. 2.Cu inimă sau fără ea? O, Tată, la ce doar inima mi-ai dat, când nu mi-a fost menit să o hrănesc după reţetele iubirii, deşi-n lucrarea Ta măreaţă e însăşi temelia firii?! Decât c-o inimă-ntristată de neputinţa împlinirii prin jocul ne-ntrerupt al pasiunii, mai bine fără ea, căci fericiţi în nesimţire sunt cei cu inima pietroi, cu toţii bine-nveşmântaţi şi înlăuntru seci şi goi. 3.Lumi paralele Atâtea tone de lumină aruncă Soarele încins pe creştetul de nou-născut al Terrei, că pomii-s grei de rodul alb (menit dulceaţa să-şi sporească în fagurii umpluţi de-albine), iar fluturii înoat-alene prin aeru-ndesit cu-arome şi, fericiţi ca nişte zei în nepăsarea lor senină, ei lasă omenirea să-şi găsească un sens şi-o satisfacţie haínă. AUTOR: GEORGE PETROVAI Aprilie 2012 |
| Ultima actualizare Sâmbătă, 12 Mai 2012 20:29 |