Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: Executaţi prin înfometare a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul Holocaustul ascuns, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.

   După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.

 Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.

  Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.

            Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate...”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

            Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

            Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.

            Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.

            Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!

            Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”...

            Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.

            Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul...”

            De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.

            Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.

            Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.

            Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!

            Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.

            „Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.

            Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.

            În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.

            Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!

            Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.

            Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă - putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului. 

Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.

AUTOR: George Petrovai

10 mai 2012 

www.sighet-online.ro