Fiat voluntas tua! (Facă-se voia ta!) | 879 Afişări |
Scris de George Petrovai |
Duminică, 29 Aprilie 2012 21:42 |
Fiat voluntas tua! (Facă-se voia ta!) Actul I Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după săvârşirea păcatului. Scena1
Glasul Domnului:
O, voi mişei fără de minte, vicleni ortaci ai ispitirii, ce voia Mea aţi necinstit-o ca servi să-i fiţi neascultării,
aflaţi că dup-această faptă o altă viaţă veţi avea – sunteţi nedemni de nemurire, aşa că morţii vă voi da!
Veţi părăsi fără zăbavă Edenul cu grădina lui, ca-n chin şi trudă să aflaţi tristeţea efemerului.
N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni, deşi aţi fost avertizaţi – veţi şti ce-nseamnă suferinţa, ca ce-aţi pierdut să regretaţi.
Iar cel cu care-aţi uneltit - Ispititorul fără leac – ca umbra-l va-nsoţi pe om din clipa asta până-n veac
- acel moment al judecăţii ce doar de Mine-i cunoscut – şi ne-ncetat se vor lupta ştiind că este-un Absolut,
doar El capabil să oprească a răului înverşunare, astfel ca drepţii să acceadă la linişte şi mântuire.
Scena 2 Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite.
Adam: (cu năduf)
Doar tu, femeie preavicleană, pentru bucluc eşti vinovată! Mai bine nu te zămisleai decât s-o pat cu-aşa netoată...
Cum naiba te-ai lăsat momită să iei din pomul interzis, când ni s-a spus cu străşnicie că rodul lui nu ni-i permis?!
Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie să muşc din mărul otrăvit, ca vina să o poţi divide pentru-al tău gest nesocotit.
Eva: (cu dispreţ)
Mai ai obraz să strigi la mine când ştii prea bine cum a fost? De-ai fi bărbat cum te pretinzi, pe şarpe l-ai lua la rost.
El, spirit mlădios în voce, mai insistent ca un păcat, m-a îndemnat ca fără teamă să iau din pom, şi am luat.
Nu cred să fie vreo fiinţă care să-i poată rezista. (cu un dram de nostalgie) I-am rezistat cât am putut, dar e o dulce piază-rea...
Adam: (îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)
O, Doamne, ce mai ticăloasă fără ruşine de păcat! În loc să-şi plângă-n hohot fapta, ea vrea cu dracu să mă bat...
Scena 3
Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:
Preascumpii mei, ce bine-mi pare că vă-ntâlnesc pe amândoi! Am auzit acea sentinţă şi m-am grăbit să fiu cu voi,
ca să vă spun că nu-i o dramă a noastră din Eden plecare – Pământu-i mare şi ne-aşteaptă să-l călărim fără cruţare.
Al meu e tot acest rotund cu ape, munţi şi largi câmpii; veţi constata c-aici vi-i locul, căci numai astfel veţi fi vii
în gânduri, fapte şi-aspiraţii, iar nu-n Eden – o zonă fadă cu interdicţii şi pedepse, unde doar robii vor să şadă...
E drept că nu va fi uşor să vă produceţi toate cele, după ce-n rai aţi trândăvit şi v-aţi format deprinderi rele.
Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi şi vitregia vom învinge, ca din ţărână să răsară o dragoste ce nu se stinge.
(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)
Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:
În schimbul dărniciei mele, vă cer o justă chezăşie: Să daţi uitării Paradisul şi să vă-nchinaţi doar mie!
(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă repede):
E timp destul de parafări după uşcheala din grădină... Căci, dragii mei, mari transformări v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,
alunecând ca-ntr-un coşmar prin suplul timpului tunel, ce leagă-n tot armonios lumi paralele fel de fel...
Mai bine însă mă opresc să debitez anticipări şi către poartă ne-ndreptăm ca să zburăm spre alte zări.
Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână. Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.
Actul II O căsuţă modestă din lemn şi chirpici. În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi, împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.
Scena 1 – În faptul zilei
Adam: (cu însufleţire)
De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale un vis profund şi insistent: (adresându-se cu deosebire Evei) Întâi doar eu, apoi cu tine mă văd în al meu element,
o stare fără de egal dintr-o grădină, situată în altă lume, fără timp, unde iubirea-i laolaltă
cu tinereţea-nveşnicită, iar din văzduh se-aud cântări divin şoptite de viori şi-ntreaga lume-i fericită.
Deodată pacea-i tulburată de-un gest al tău nesocotit şi-un glas de tunet ne anunţă că raiul nostru s-a sfârşit...
Atât de mult îmi place visul, c-aş vrea să ţin-o veşnicie cu-a sale bucurii divine cum pe Pământ nu-i chip să fie.
Eva: (însufleţindu-se la rândul ei)
De necrezut ce potrivire! Acelaşi vis îl am şi eu, doar că-n final mie-mi apare un şarpe-duh cu cap de zeu,
care cu voce mătăsoasă şi vorbe dulci ca un poem, mă-ndeamnă firea să mi-o ţin şi de urmări să nu mă tem.
Abel: (adînc tulburat)
O, dragi părinţi nepreţuiţi, e minunat să poţi visa! Dar un miracol se petrece când visu-n doi e ca-ntr-aievea.
Cum la visări sunt ne-nzestrat (posibil să le uit pe toate), mult mi-ar plăcea să pot zbura, ca de la vis să trec la fapte.
Pe şoimi şi vulturi să-i întrec când spre tării m-oi avânta şi-apoi pe Lună să cobor de forţele mi s-or găta...
Cain: (nemulţumit de întrega discuţie, dar pornit mai ales împotriva lui Abel)
Poftim de ce-i în stare tontul! Stând toată ziua lângă vite precum măgarul între oi, el crede că-i un stup de minte.
Cum de pământ s-a săturat umblând cu turmele haihui, priveşte zi şi noapte cerul de parc-ar fi moşia lui.
Dar l-aş vedea să stea pe brazdă şi să lucreze cum fac eu; atunci de stele nu i-ar arde, ci patul l-ar căta cu greu...
(Adresându-se de data asta direct lui Abel): Coboară, frate, pe pământ, menirea să ne-o împlinim! La ţarină vom arde jertfe ca Domnului să-I mulţumim.
Scena 2
Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului. Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.
Cain: (clocotind de furie)
Nu-i drept ca jertfa ta infectă să-i pară Domnului aleasă, pe când a lutului rodire să fie cu dispreţ respinsă!
Abel: (foarte surprins)
Vai, frate, cât de aspru eşti! Să-mi spui cu ce sunt vinovat de-alegerea făcută-n cer. Ori crezi că-n spate te-am lucrat?
Nu doar că-i practic imposibil cu Domnul să te târguieşti, dar alta-i conduita mea: Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!
Cain: (scrâşnind din dinţi)
Să taci din gură, secătură, că nu mai sunt stăpân pe mine! Vrei armonie şi iubire când jertfa mi-a adus ruşine?
O, ce de ură-am adunat de când te ştiu şi până azi! Chiar firea ta mă îmboldea să te împiedic ca să cazi...
Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile, timp în care Cain se apleacă, pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap. Abel cade. De-abia când constată că şi-a ucis fratele, Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.
Scena 3
Cain: (smulgându-şi părul din cap)
O, Doamne, ce-am putut să fac cu bestia ce-n mine zace! L-am omorât pe blândul Abel ca niciodată să n-am pace.
Întreaga viaţă-i voi vedea figura tristă, iubitoare din clipa când l-am repezit cu ura mea ucigătoare,
ce inima i-a sângerat-o ʼnainte să lovesc cu piatra, şi-oi fi întâiul fratricid sătul să-şi mai suporte mutra.
(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):
Am omorât...Sunt criminal... Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi de tine însuţi?...Grea povară să fugi când vrei să te înfunzi...
(Priveşte-n jur năuc):
Nu-l voi lăsa pe bietul Abel să fie sfârtecat de fiare! Am să-l îngrop, ca la-nviere să sară sprinten în picioare...
(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)
Scena 4
Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte:
Unde-ai pornit în fuga mare tu-ntruchipare-a rătăcirii? Ai mâinile scăldate-n sânge, iar firea ta-i duşmană Firii...
Credeai că poţi să te ascunzi de ochiul meu preavigilent, când sângele lui Abel strigă că te-ai purtat ca un dement?
(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)
Domnul continuă:
Nu îndurare ţi se cade după a ta nesocotinţă, ci de căinţă şi ispaşă e mare, mare trebuinţă...
Dar dacă viaţa-ţi este dragă chiar cu torturi de nedescris, ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic să te scufunde în abis:
Un semn te va feri de moarte, luându-ţi dreptul de-a muri până ce Eu voi socoti că le-ai plătit din plin pe toate.
Scena 5
Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:
Mă bucur mult, iubite Cain, că te-ntâlnesc şi-om vorovi – acuma că sentinţa-i dată, gândeşte-te la ce va fi:
Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa de mititel nemuritor, nu doar de sfaturi e nevoie, ci şi de-un braţ ocrotitor.
Cain: (încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)
De unde naiba-ai apărut, că nu te-am mai văzut pe-aici?
Ispititorul:
Sunt braţul care-ţi trebuieşte şi vreau să devenim amici.
Cain: (neîncrezător şi ironic)
Ia uite ce noroc pe mine cu-aşa o faină întâmplare!... De nu ţi-i cu bănat, amice, aş vrea să ştiu în ce eşti tare.
Ispititorul: (rânjind)
Destule pot părinţii tăi să îţi vorbească despre mine; (apoi foarte serios) Oricum, te pot asigura că fac de toate foarte bine.
Cain: (dând să plece)
Eşti un ridicol fanfaron!
Ispititorul: (apucându-l de mână)
Mă rog matale, ce-ai dori să fac ca să te pot convinge? Poate rotundu-l vrei zări?
De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus, încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă rotundă.
Cain: (ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee, exact pe locul de unde s-au înălţat)
Halal să-ţi fie de ispravă, da’ ştiu că ai putere multă! (cu îngrijorare) N-oi fi cumva chiar Necuratul?
Ispititorul: (cu trufie) Ce-ţi pasă cine te ajută
când pân’ la gât eşti îngropat? Dar oamenii aşa-s făcuţi, ca firu-n patru să-l despice şi-apoi să cadă în rahat…
Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei, Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.
Actul III
Aceeaşi căsuţă din Actul II. În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea, împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.
Scena 1
Adam:
Şi iac-aşa trecură anii, iar noi trecutu-ne-am cu ei, încât din junii de-altădată, azi am ajuns doi bătrânei.
Dar nu din bătrâneţe vine durerea noastră, scumpă Eva, - ştiut fiind că-i inerentă -, ci seva-i vine din altceva:
Pierduţi sunt primii doi născuţi - Abel ucis din invidie, Cain ucigaşul dus în lume – şi-n veci cu noi n-o să mai fie!
Sau poate-n mare mila Sa, Domnul mai iute ne-a uni - prin moarte ori prin înviere – şi-n inimi pacea va veni…
Set: (foarte agitat)
Mă mir că până azi n-aţi spus un cuvinţel de fraţii mei! Nu credeţi că sunt demn să ştiu? Sau e tabú să pomeniţi de ei?
Eva:
Să nu ne judeci, fiu iubit, pentru o vină-nchipuită! N-am abordat această temă, căci drama prin tăcere-i domolită.
Scena 2
Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător:
Ce mult mă bucur, dragii mei, că ne-ntâlnim din când în când! Numai atunci putem vorbi de cele care zac în gând…
O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi, captivi cu gându-n tragedie! Nici mie nu-mi este uşor având Pământu-n custodie.
Tot alergând să pregătesc terenul pentru viitor, ca oamenii ce vor veni să se urască cu mult spor,
nu ştiu odihna cum arată, nici dacă-i zi ori noapte-adâncă. (cu fină ironie) Cu slujba nu-i de şuguit, c-o pierzi şi naiba de mănâncă…
(Apoi, după ce oftează adânc):
Pesemne vouă vi se pare că-i fericire-n nemurire. Vă dau cuvântul meu de-onoare (pe care o posed din fire),
Că nemurirea-i o năpastă şi-un jug de fier pe gâtul meu, de care mi-aş dori să scap la schimb c-un alt model de eu.
Dar ăsta-i jocul: Muritorii vor moartea s-o îngenuncheze, pe când nemuritorii-ar vrea ca efemerul să-i distreze…
(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):
Tot trăncănind era să uit: Din Nod aveţi urări de bine de la feciorul vostru Cain! Amic la toartă e cu mine… (Iese)
Scena 3
Set (înfiorându-se)
Văleu cât poate să vorbească fiinţa asta reptilină! Mi-a provocat aceeaşi silă pe care-o simţi lâng-o jivină. (Adam şi Eva se privesc semnificativ.)
Adam: (visător)
L-am cunoscut şi noi cândva în circumstanţe mai aparte; părea un vis, dar astăzi ştiu că n-am visat, ci c-au fost fapte.
Eva: (adânc mişcată)
Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas doar nostalgia nesfârşită – puteam fi tineri şi eterni de făceam faţă la ispită…
(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri. Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează, aşa că nu-i mai întreabă nimic.)
Scena 4
Glasul Domnului:
Voi oameni osândiţi de timp după edenica ratare, aveţi acuma de luptat pentru a voastră înălţare.
În lupta fără de răgaz cu rău-n inimi încuibat, veţi arăta spre ce optaţi: Vecia sau canonul ne-ncetat!
Eu v-am făcut şi vă iubesc cu dragoste de Absolut; dar veţi putea veni la Mine doar după ce de rău v-aţi rupt,
smulgând adică fără milă păcatul care v-a-nrobit, ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva când în Eden v-am găzduit.
Corul îngerilor:
Lăudat să fie-n veci Cel ce toate le-a făcut; Lui să-I mulţumim, pe El să-L iubim.
AUTOR: George PETROVAI Sighetul Marmaţiei, Aprilie 2012
|
Ultima actualizare Luni, 30 Aprilie 2012 05:37 |