Hrana noastră cea de toate zilele Imprimare 2135 Afişări
Scris de George Petrovai   
Sâmbătă, 21 Aprilie 2012 19:55

I.Dorim să mâncăm sau să ne-ndopăm?

Celebrul dicton antic Mens sana in corpore sano este tot mai actual, acum când omul modern – în goana nebună după efemeritatea plăcerilor şi deşertăciunea bunurilor roase de molii -, se dovedeşte prea puţin preocupat la modul cel mai serios de ceea ce cu adevărat reprezintă, printr-o relaţie strânsă şi eficientă cu Atotputernicul, însăşi piatra unghiulară a bucuriilor pământeşti: sănătatea proprie şi a comunităţii din care face parte!

   Din afirmaţia de mai sus s-ar putea trage concluzia pripită cum că omul zilelor noastre se dovedeşte neglijent, ba chiar nepăsător vizavi de starea sănătăţii lui. Dimpotrivă, putem spune fără teama de-a greşi, că cei mai mulţi dintre semenii noştri manifestă o grijă deopotrivă egoistă şi obsesivă pentru propria sănătate, eventual pentru sănătatea câtorva fiinţe dragi. Din păcate, însă, o face într-un mod surprinzător de anapoda pentru cineva trăitor în hiperinformaţionalul secol 21.

   Căci viaţa palpitantă a omului modern – o viaţă eminamente entropică, face ca el să ia tot mai puţin aminte la cauzele reale ale atâtor boli necruţătoare (cancer, diabet, boli cardio-vasculare etc.), care cu toatele au luat amploare şi fac ravagii îndeosebi în ţările cu un standard ridicat de viaţă. Iar boala odată depistată, de foarte multe ori ea se dovedeşte a fi incurabilă, în pofida strădaniei medicilor tobă de carte şi spre disperarea bolnavului, care în acele clipe înfricoşătoare, ce-l împing inexorabil spre mormânt, şi-ar dărui cu ambele mâini întreaga avere agonisită în schimbul unui dram de sănătate. Fiindcă – nu-i aşa? – ce bucurie mai poate simţi pentru ceea ce nu demult considera că este scopul suprem al vieţii sale, acum când boala necruţătoare îi soarbe viaţa picătură cu picătură?!...

Dar iată câteva mijloace simple şi eficace, care stau la îndemâna fiecăruia dintre noi întru prevenirea bolilor specifice lumii noastre ultratehnicizată:

  1)Reducerea treptată a zbaterii şi stresului, astfel încât omul modern să-şi poată redobândi echilibrul şi armonia interioară, condiţie indispensabilă a depăşirii actualei faze entropice în favoarea unei vieţi dacă nu în totalitate negentropică, măcar mai puţin agitată. Se cunoaşte, de altminteri, rolul hotărâtor al echilibrului lăuntric şi al unui psihic viguros întru contracararea bolilor, respectiv pentru biruirea acelor boli care deja s-au oploşit în organism.

  2)Printr-un efort de voinţă, cei în cauză să renunţe la fumat şi la consumul exagerat de băuturi alcoolice, aceste vicii foarte răspândite, care cochetează cu curiozitatea înaintea de-a se transforma în obişnuinţe primejdioase şi costisitoare.

  3)Practicarea exerciţiilor fizice şi (re)învăţarea respiraţiei corecte. Pe bună dreptate afirmă yoghinii că apuseanul comod şi îmbuibat nu mai ştie să respire. Lucru valabil şi pentru români, chiar dacă România comunistă şi cea postdecembristă trebuie situată la mare distanţă de belşug. Evident, cu excepţia potentaţilor şi a ciocoilor prăsiţi de întunecimile istoriei noastre nefericite... Căci, se ştie, românilor tare le mai place să mănânce zdravăn, ba cei mai mulţi dintre ei chiar şi-au făcut un scop în viaţă din a consuma pe rupte mâncăruri grase şi prăjeli. Iar dacă îmbuibarea se asociază cu lenea siestei în mişcare, nu-i de mirare că relativ repede cei în cauză ajung la obezitate şi la bolile generate de ea.

 4)Hrana noastră cea de toate zilele reprezintă prima componentă a trinomului hrană-sănătate-armonie, cu rol de prim factor  atât în vederea prevenirii bolilor, cât şi pentru menţinerea unui corp suplu, elastic şi sănătos.

   De altminteri, pentru nimeni nu mai e un secret că aproximativ 80% din bolile şi suferinţele fizice ale oamenilor se datorează alimentaţiei lor necorespunzătoare, pe care fie că au moştenit-o şi nu-i lasă inima să renunţe cu una-cu două la ea, fie că şi-au însuşit-o printr-un gest reflex de imitaţie a semenilor occidentali. Te cuprinde mirarea când iei seama la nesocotinţa de care dă dovadă omul modern în problema vitală a hranei, el care se arată nespus de grijuliu şi pretenţios cu calitatea şi puritatea combustibilului pentru maşină!...

   Din atari considerente ni se impune o primă concluzie: În pofida enormului progres tehnic înregistrat de omenire cam de la Renaştere încoace, anticii – şi când spun antici mă gândesc în primul rând la yoghini – îşi afirmă în continuare superioritatea înţelepciunii lor unice prin propoziţii memorabile de genul următor: “Nu-i aşa de important ce mănânci ca şi cum mănânci”...

   Să nu ne grăbim, însă, să deducem de-aici că filosofia yoghină ar fi indiferentă cu ceea ce consumăm, ori – şi mai grav – că ea ne-ar încuraja să consumăm orice. Din următoarele două considerente:

   a)Se cunoaşte prea bine cumpătarea yoghinilor în toate cele, cu deosebire în materie de hrană (cumpătarea a fost pretutindeni recomandată de înţelepţii antici, iar creştinismul a ridicat-o la rangul de virtute!), care la cei mai mulţi dintre ei, în urma unui pilduitor exerciţiu de voinţă, atinge limitele de invidiat ale austerităţii şi eliberării de povara strivitoare a aparenţei (maya). Nu tot astfel, în scopul deplinei spiritualizări, se nevoiau odinioară adevăraţii pustnici şi anahoreţi, atunci când din hrana lor eliminau toate alimentele de provenienţă animală (carnea, laptele, ouăle), adică taman acele surse care, în consens cu grijulia medicină a zilelor noastre, suntem îndemnaţi să credem că reprezintă fundamentul indispensabil al unei alimentaţii sănătoase?!

   b)În vechime nu existau mijloacele de producere a unor surogate îmbogăţite în calorii dar sărace în nutrienţi (enzime, vitamine, minerale, antioxidanţi) din cauza rafinării la care sunt supuse alimentele, a aditivilor cu care sunt îndopate pe parcursul procesării şi – de ce nu? – din cauza cuptoarelor cu microunde, unde sunt distruse ultimele fărâme de hrană vie.

   Mai mult, absolut toţi nutriţioniştii şi deja o bună parte din medicii occidentali cu renume sunt de părere că cuptoarele cu microunde generează radicali liberi în alimentele astfel pregătite. Ori, în lipsa antioxidanţilor care se asimilează de regulă din fructe şi legume, radicalii liberi se dezvoltă nestingheriţi şi în final provoacă acele cumplite ravagii pe care obişnuim să le numim neoplasm sau cancer. Este şi aceasta o foarte posibilă explicaţie a proliferării cazurilor de cancer...

   Dar în pofida acestor evidenţe tot mai alarmante, majoritatea semenilor noştri nu se învrednicesc să-şi plece ureche la sfaturile mustind de înţelepciune ale anticilor, care ne avertizează că din totdeauna omul a manifestat perversa înclinaţie de a–şi săpa mormântul cu propriii lui dinţi...

* 

 Revenind la înţelepciunea şi igiena alimentară a yoghinilor, merită să ne întrebăm de ce-i atât de importantă masticaţia. Pentru că, ne răspund ei, doar printr-o bună masticaţie pot fi eliberaţi atomii de prana (energie) din alimente. Dar, susţin ei în continuare, prana nu este înmagazinată doar în hrană, ci şi în celelalte două elemente indispensabile pentru viaţă: apa şi aerul. De unde şi colosala importanţă a unei respiraţii corecte, doar în acest mod având parte de plămâni viguroşi şi sănătoşi, care – fireşte – asigură oxigenarea ireproşabilă a sângelui. De reţinut că numim respiraţie corectă doar respiraţia profundă, cu inspiraţia efectuată numai pe nas, niciodată pe gură!

   Deci, după o masă contra cronometru şi cu o masticaţie ca vai de ea, cei care pur şi simplu se îndoapă nu trebuie să se mai mire de apăsarea şi starea de disconfort lăuntric pe care o resimt după ce, îngreunaţi peste măsură, de-abia izbutesc să se târască până la pat sau fotoliu. Mai ales că atunci când le permite timpul – de regulă seara, unii dintre ei nu numai că înfulecă repede (chiar se laudă cu viteza dezvoltată la hăpăit!), dar mult mai grav, mănâncă până ce simt că stau să plesnească, cu toate că ar cam fi timpul să ştie că are parte de sănătate şi confort fizic doar cel ce se ridică de la masă cu senzaţia că nu şi-a astâmpărat în totalitate foamea...

   Însă gurmanzii nu concep să se ridice de la masă până ce nu încep să geamă şi să gâfâie sub apăsarea prea plinului din stomac, după care se aşează în faţa televizorului, unde trag un pui de somn, adică îndeplinesc toate condiţiile unei îngrăşări sigure şi rapide...

   Iată, dar, cum omul zilelor noastre, tot mai comod şi mai pofticios, acţionează zi după zi şi ceas după ceas ca un veritabil sinucigaş, neluând aminte la un alt proverb yoghin ce invită la cuminţenie şi moderaţie: “Masa de dimineaţă s-o mănânci singur, cea de prânz s-o împarţi cu prietenul tău, iar masa de seară s-o dai duşmanului tău”. Din păcate, constatăm că tot mai mulţi dintre semenii noştri stresaţi şi plictisiţi procedează taman pe dos de cum ne învaţă yoghinii: mesele de dimineaţă şi prânz nici măcar nu mai există (ele sunt generos suplinite cu cafele şi gustări), pentru ca seara, omul nostru hulpav şi înfometat ca un câine, să-şi scoată pârleala întregii zile de încordare şi alergătură.

   Lucrurile sunt cu adevărat dramatice în ceea ce priveşte compoziţia alimentelor, întrucât se consumă tot mai multe alimente rafinate şi bogate în calorii şi din ce în ce mai puţine alimente naturale, cu adevărat hrănitoare: pâine integrală, cereale, legume, zarzavaturi, fructe nedescojite, produse apicole.

   De menţionat că osârdia tuturor bucătăriilor moderne (mai nou a preparatelor procesate şi atrăgător ambalate) se îndreaptă înspre aşa numitele gustări sau dedulciri între mese, iar dulciurile constituie cauza majoră a gravelor probleme pe care majoritatea semenilor noştri le au cu dinţii. Tot în această zonă primejdioasă a legii celor trei “c”-uri: consum-confort-comoditate trebuie să plasăm obârşia pervertirii până la inversiune a gusturilor omului modern (în mod cert din momentul când zahărul a pătruns vijelios în toate bucătăriile, după ce el a început să fie fabricat în cantităţi astronomice atât din trestie de zahăr cât şi din sfeclă de zahăr): Pe primul loc şi la mare distanţă se situează pofta neostoită de dulce, satisfăcută cu o întreagă avalanşă de alimente şi băuturi doldora de zahăr şi înlocuitori; vin la rând alimentele sărate (cauza ştiută a atâtor şi atâtor boli cardio-vasculare), apoi cele picante şi acre, iar undeva foarte departe se situează amăruiul şi slaba apetenţă a omului modern pentru alimentele şi băuturile amare. De unde şi caracterizările care deja au intrat în uz: Cine o duce bine se cheamă că are parte de o viaţă dulce, pe când cel ce o duce ca vai de el se cheamă că este un amărât. În mod similar gingăşia, farmecul şi tandreţea sunt asociate cu dulceaţa, iar interiorizarea, posomoreala şi încruntarea fac casă bună cu acreala...

   În pofida convingerilor ocrotite de gogoaşa maximelor, este de presupus că reorientarea omului spre alimentaţia naturală şi tratamentul naturist cu leacuri amărui-acrişoare, va reaşeza gusturile sale într-o ordine firească, sau - mă rog – mai firească decât cea de-acum, cu toate efectele benefice ce ar decurge de-aici pentru sănătatea lui. Pentru o deplină ilustrare a erorii fatale în care stăruie omul modern, este de dorit ca, între limitele prezentului eseu, omul hipercivilizat al zilelor noastre să ia aminte la modul firesc şi sănătos cum se hrănesc animalele, până ce acestea nu se lasă pervertite de gusturile sale detestabile.

   În tratatul de medicină naturistă Doctorul în casă, autorul J. Frank Hurdle – renumit medic nord-american, cu o experienţă de peste 30 de ani şi numeroşi pacienţi, ne oferă într-o manieră simplă şi agreabilă dovezi irefutabile privind “miracolul” tratării unor grave maladii doar prin voinţa pacientului, desigur, împins de la spate de severitatea doctorului întru aplicarea strictă a celor trei paşi esenţiali ce duc la sănătate:

   1)De obicei, afirmă autorul, bolnavii care-l vizitează sunt supraponderali, ba chiar obezi de-a binelea. Iată de ce el începe prin a le impune o dietă severă, menţinută până la încadrarea bolnavilor în tabelul sinoptic al raportului optim dintre înălţime şi greutate, pe cele trei categorii de osatură;

   2)În acelaşi timp, eventual cu un oarecare decalaj, demarează etapa a doua, cea a setului obligatorii de exerciţii din fiecare dimineaţă şi seară. În acest mod se întăresc muşchii, sângele se oxigenează corespunzător şi psihicul bolnavului se fortifică;

   3)În fine, urmează (dacă şi numai atunci când este nevoie!) tratamentul cu ceaiuri şi extracte din plante.

  Nota1. De reţinut pentru cei foarte grijulii ca stomacul să le fie arhiplin: Este infinit mai sănătos să nu mănânci nimic decât să te îndopi până dincolo de limitele rezonabile ale saţietăţii! Cumpătarea la mâncare şi postul ajută la curăţarea organismului de toxinele acumulate, iar omul care procedează în acest chip dovedeşte înţelepciune şi respect de sine. Căci cel ce trăieşte pentru a mânca, nu ajunge să se bucure cu adevărat de viaţă; are parte de bucurii şi de respectul semenilor doar acel om care mănâncă numai atât cât să trăiască. Prin urmare, atenţie sporită la celebra interogaţie antică: Trăieşti ca să mănânci, ori mănânci ca să trăieşti?

   Nota2. Eu, autorul acestui eseu, pot să dau asigurări în calitate de practicant Yoga, că atât mişcarea în general (exerciţiile Yoga necesită o abordare treptată, după o adecvată pregătire fizică şi psihică!), cât şi abstinenţa (în ceea ce mă priveşte, am renunţat de ani şi ani la alcool, cafea, carne, prăjeli etc.) sunt pe deplin benefice pentru acela care îşi doreşte ca prin ele să se bucure de sănătate şi armonie lăuntrică, taman aşa cum glăsuieşte dictonul latin deja citat: Mens sana in corpore sano!

 

 

   II.Suntem ceea ce mâncâm

   Am căutat în prima parte a acestui eseu să arăt atât importanţa vitală a elementelor ce alcătuiesc trinomul hrană-sănătate-armonie, cât şi legătura inseparabilă dintre ele, care în cele din urmă configurează profilul omului sănătos şi cu minte sănătoasă, aşa cum îşi doreşte să fie tot omul secolului 21, în mod deosebit acei semeni ai noştri ce au grave probleme de sănătate.

   Tot ce se poate ca străduinţa mea din prima parte să-i lase rece pe cei ce şi-au fixat nobilul ţel de-a se îndopa pe rupte. Ori aşa ceva ar fi deopotrivă trist şi jignitor, dacă n-aş avea încredinţarea că există totuşi şanse ca unii dintre semeni să fie clintiţi din loc, respectiv ca alţii să fie opriţi din prăpăstioasa lor inerţie.

   Deci, tocmai pentru a fi cu conştiinţa împăcată, mi-am zis că cel mai nimerit ar fi ca în această a doua parte să fac apel la puterea de convingere a lui Paul Roberts, aşa cum apare ea în cele zece capitole (plus Epilogul) din cartea Sfârşitul hranei (subintitulată Pericolul înfometării în era hipermarketurilor). Din ea, de altfel, am împrumutat şi titlul acestei părţi. Cartea a apărut anul acesta  la Editura “Litera internaţional” şi a fost difuzată prin Săptămâna financiară, prin urmare este caldă-călduţă...

   Fac aici o precizare nu tocmai măgulitoare pentru librăriile din România. Centrul de greutate al cărţilor se pare că s-a mutat în chioşchiurile de presă, unde cărţile tipărite pe sprânceană se vând la preţuri aproape de nimic în calitate de prelungiri ale unor publicaţii: Adevărul, Jurnalul naţional, Săptămâna financiară. Ce mai, prin acest ingenios procedeu putem spune că o mână spală de uitare pe cealaltă şi că amândouă i se oferă românului la preţuri de batjocură, în speranţa că doar-doar vor izbuti cu forţele lor reunite să-l smulgă din starea de prostraţie în care a fost azvârlit parţial de politica noastră jucăuşă, parţial de televizor, parţial de internet...

   Revenind la Sfârşitul hranei, trebuie să apreciem atenta şi laborioasa documentare a autorului, jurnalist de meserie, în vederea susţinerii cu probe ştiinţifice a celor două idei principale pe care se axează cartea:

   1)Fragilitatea sistemului alimentar şi riscul prăbuşirii lui în actuala “revoluţie legată de proteine” (consum sporit de carne în ţările dezvoltate), în condiţiile de-acum când omenirea încă nu are un sistem alimentar de rezervă, cu toate că – în goana după eficienţă şi profit – prezentul sistem alimentar industrializat şi centralizat a dus atât la degradarea solurilor considerate odinioară extrem de mănoase, cât şi la secătuirea resurselor de energie şi apă. Faptul acesta, combinat cu schimbările climaterice (autorul ne înştiinţează că industria animalelor de fermă este “un jucător important” în respectivele schimbări) şi cu cinismul politicilor agricole, au dus la sinistrul paradox că lumea de azi, cifrată la aproximativ şase miliarde, înregistrează un miliard de obezi şi tot pe-atâţia înfometaţi.

   În atari condiţii când marile companii şi grupuri comerciale influenţează copios politicile alimentare ale statelor mari producătoare şi exportatoare (SUA, de pildă), autorul se întreabă care ar putea fi viitoarele sisteme alimentare capabile să hrănească o populaţie de 9-10 miliarde, de îndată ce actualul sistem dă rateuri la cei şapte miliarde de locuitori ai planetei?

   Ingineria genetică nu poate fi, deoarece produsele transgenice, începând chiar cu seminţele obţinute pe această cale, ascund în ele riscuri imposibil de apreciat în momentul de faţă. Sectorul agriculturii organice este în creştere, însă nici el nu poate fi considerat o soluţie sustenabilă pentru viitorul apropiat, şi asta pentru că alimentele de acest fel, cu toată cererea înregistrată, deţin mai puţin de 2 % pe piaţa alimentelor din Statele Unite. Ori, ne înştiinţează autorul, Statele Unite continuă să fie liderul mondial al producţiei şi comercializării unor produse precum porumbul şi soia, cu toate că în scurt timp riscă să fie ajunse din urmă, ba chiar depăşite de către Brazilia, care în clipa de faţă nu-şi utilizează nici măcar un sfert din uriaşul său potenţial agricol.

   Prin urmare, dacă soluţia cea mai simplă, anume diminuarea treptată a consumului de carne, trebuie respinsă ca fiind în flagrantă contradicţie cu obişnuinţele culinare ale consumatorilor, Paul Roberts crede că pe viitor trebuie avute în vedere două sisteme alimentare, în egală măsură eficiente, ieftine şi mai puţin poluante: acvacultura cu ramura sa principală piscicultura, care are capacitatea să asigure necesarul mondial de carne, respectiv economia alimentară regională.

   2)Cea de-a doua axă a cărţii lui Paul Roberts vizează nesiguranţa alimentară din unghiul de vedere al pericolului ce-i pândeşte clipă de clipă pe consumatori. Probă în acest sens stau atât patogenii de tipul E.Coli şi Salmonella, care – afirmă răspicat autorul – sunt aproape omniprezenţi în lanţul de aprovizionare cu carne, cât mai ales teribila gripă aviară, despre care cu adevărat avem a ne teme, “dată fiind industria supraîncărcată a cărnii”.

AUTOR: GEORGE PETROVAI

www.sighet-online.ro 


Share
Ultima actualizare Miercuri, 16 Mai 2012 13:15