CARTE: "Văduvele" - Barbu Stefănescu Delavrancea Imprimare 1849 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 15 Aprilie 2012 20:39

Pantru azi vă prezint nuvela “Văduvele”, scrisă de Barbu Stefănescu Delavrancea,  care scoate în evidenţă faptul că desfăşurarea negativă a unor fapte de viaţă are un punct de reîntoarcere la firescul lucrurilor în zilele de Paşte.

  “Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor.”

 Ne spune Delavrancea încă de la început. Sa nu uităm că anticul Publilius Syrus spunea că “oamenii, nefăcând nimic, se obişnuiesc să facă rău”. Aceste cuvinte au fost rostite prin secolul al IV-lea al erei noastre dar sunt valabile şi azi….

 “ Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine.”

 Vedeţi, Delavrancea ne invită să ne păstrăm cumpătul şi să cântărim mult mai bine ce se întâmplă în preajma noastră. Stie el ce spune… Desfăşurarea ulterioară a povestirii ne va lămuri şi pe noi.

 “Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite.”

 E în acest text un cuvânt care-mi place foarte mult şi pe care nu l-am mai întâlnit.”Grânărimea”- mă gândesc la grâne, la cine munceşte pentru a pune grânele în hambar, deci la ţărani. Frumos  ne spune Delavrancea că de cearta celor două ştia tot satul!

“ Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate părţile.”

“Da', slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor.”

Nici mama Ghira şi mama Iana nu suferă de foame.

“Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini.”

Totuşi, conform înţelepciunii populare, în orice gospodărie e bine să fie şi un bărbat, pentru că

“e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă.”

Mama Irinei are o mare problemă, că are o fată şi tare bun i-ar fi de ginere băiatul Mamei Ghira, Răducanu.

“Da' pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, şi-i guiţă a mâncare, fofologii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom.”

Cele două mame ajung la înţelegere.

“Să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată.”

Apar şi problemele.

“Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei... s-a sculat cu plapuma în cap... a călcat cu stângul azi-dimineaţă...”

Incet-încet reproşurile pe care şi le fac cele două mame îndepărtează cele două familii.

  “Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău.

- Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta?

Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, ş-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles.”

 Cei doi tineri mai merg în vizită unul în casa celuilalt.

“Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da' stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. "Ce mai faceţi?" Ş-atâta tot.”

Răducanu şi Irina suferă din cauza ambiţiilor ieftine de care dau dovadă mamele lor,

“făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult.

O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul... naivitatea că ar fi "nevasta şi bărbatul" când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri... şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maicii-Preciste..”.

 

Sfintele sărbători ale Paştelui readuc buna înţelegere între cele două mame.

“- Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă?El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în silă un ou răscopt.”

Mama Iana îi spune fetei sale:

“- Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu, coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi te jigăreşti... să juri că cu tot dinadinsul...

Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă... "Ei! he!"

Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe.

 Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră.

        - Hristos a înviat, Irino!

        - Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina.”

Discuţia care urmează e auzită de cele două mame care decid să pună capăt certei lor fără temei.

“…de nu s-or împăca...

 - Niciodată?... M-arunc în fântână...

-Şi eu în picioarele cailor... Bătrânele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de teamă "să nu-şi sperie copiii". Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână făr' de copii? "Eu sunt de vină!" "Capul meu ăl sec!" "Fudulia mea!" "Mă duc eu la dânsa".”

O poveste simplă, cu final fericit, dar bine-venită acum, în pragul celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Să ţinem seama şi de povaţa lui Confucius, care spunea că “fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii”.


Share
Ultima actualizare Duminică, 15 Aprilie 2012 20:45