CARTE: Pascal Bruckner -

Scris de Moldovan Madalina Laura

Duminică, 25 Martie 2012 09:25

„Din moment ce ea nu simţea

infernul conjugal aveam s-o

fac să atingă cu mâna

infernul pur şi simplu.”

Într-un mileniu al inovaţiei, al controversei şi al devenirii continue, frânturile de beatitudine sunt absorbite, reiterate şi deificate de indivizii ce o trăiesc. Fragmentăm clipa pentru a-i resimţi energia şi forţa creatoare, provenită parcă dintr-un alt cosmos, organic legat de cel în care convieţuim, de fiecare dată când suntem toropiţi de glasul monotoniei, spleen-ului, angoasei, lumescului sau anostului. Chintesenţa ideaţiei pe care o absorbim, îşi trage sevele din adâncurile în care se topeşte fervoarea gândurilor şi văpăile obscure ale fiinţei. În laboratoarele Fiinţei şi ale Identităţii sinelui se cristalizează tumultoase cugetări dedublate şi disimulate odată ajunse vizibile. Tabu-urile mentalităţii omenirii se nasc tocmai din aceste idealuri eterice, din substanţa vizionară şi artistică, din ostentaţie şi opulenţă sau din tradiţie şi obligaţie. Poligamia e un subiect tabu pentru societatea de azi, deşi practicat în unele ţări şi condamnat în altele. Nimeni nu vorbeşte despre ea, dar majoritatea indivizilor o experimentează în secret. Trădarea sufletului pereche poate converge spre tragedii incontrolabile, drame sfâşietoare sau depresii holomorfice pentru persoana aflată în cauză. Dar când îţi trăieşti zilele alături de o jumătate care nu te completează, ci te distruge? Dacă această autoflagelare abrutizantă datorată partenerului de viaţă, se amplifică pe zi ce trece şi te derutează, neştiind cum să reuşeşti să-i reintri în voie? E aceasta viaţa pe care ai consimţit să o trăieşti în faţa altarului? Sătul de monogamie, cuplul modern pare a recurge la un soi de „infidelitate negociată”, pentru a-şi întări legătura sau pentru a respecta convenţia căsătoriei în care trebuie să se complacă.

„Mi se scârbise de monogamie sub toate formele ei, liberală, orgiastică, clasică, emancipată, conciliantă, blândă, şi aspiram doar să scap de ea” conchide la un moment dat Franz, naratorul confesiunii integrate în romanul ce a marcat un şoc cultural – „Luni de fiere”, semnat de Pascal Bruckner. Atingând culmile eroticului şi experimentând toate jocurile Erosului, Rebecca – o tânără evreică de 18 ani, însumare adolescentină a plăcerilor carnale, a senzualităţii şi voluptăţii dorinţelor prohibite îşi va consuma nu doar trupul, ci şi sufletul alături de Franz, un distins medic din lumea bună a Parisului. Cartea se deschide cu detaliile despre prima întâlnire a preablestematului cuplu ce are loc într-un autobuz la intersecţia Odeon, în aglomeratul Paris şi le provoacă curiozitatea amândurora. Povestea îi este împărtăşită lui Didier, sub forma unei convorbiri „într-o cabină de pachebot, în plină Mediterană”. Tânărul de 30 de ani, pregătit să întâmpine un adevăr absolut în Ţara Vedelor şi Upanişadelor, este însoţit de prietena lui, Beatrice, profesoară de italiană, femeie ordinară din orice punct de vedere. Atraşi ca de un magnet de Orient, aceştia întreprind o călătorie cu feribotul turc Truva în speranţa regăsirii sacrului şi a unei civilizaţii fascinante prin misticitate şi necunoscut. Punct de instabilitate, marea îi va purta din adâncuri, spre fatalitate şi nenoroc. În nenorocitul feribot rezidă schimbarea viziunii despre lume, păşirea pe un fir de aţă care atrage spre sine cârligele unor poveri incomensurabile pentru fragilitatea naivităţii, candorii şi purităţii, a cărui exponent este Didier. Călătoria va dura cinci zile, temporalitate a degradării şi a disoluţiei mentalităţii, care îi vor schimba pentru totdeauna existenţa tânărului prins în mrejele unor bolnavi patologici, conduşi de neruşinare, de conspiraţie şi dominaţi de nebunie.

Disonanţa celor două cupluri este vizibilă încă din stridentele diferenţe de mentalitate: „Ah! Ce naivi delicioşi sunteţi! Trebuie într-adevăr să vii pe o rablă de vapor ca să dai peste nişte nătăfleţi ca voi. Nu-înţeleg, vă aruncaţi pe Orient ca pe un trup de femie. Dar ca să căutaţi ce anume, Dumnezeule mare? Ce-o să faceţi în această maree umană de zdrenţăroşi?” conchide insolentul infirm, căruia nu îi pot fi aduse acuze datorită handicapului evident. Un cuplu modern şi un cuplu clasic sunt puse în faţa oglinzii, victoria revenindu-i în cele din urmă perechii care oripilează, uimeşte, naşte admiraţie, şochează prin manifestările sale.

Confesiunea lui Franz este construită sub forma unei pante descendente şi dovedeşte onestitatea neconfirmată însă de protagonista întâmplărilor. Rebecca nu întăreşte spusele soţului ei invalid, însă comportamentul ei (prima scenă ne-o relevă asemeni unei isterice, tulburate de efectul unui exces de droguri, pentru ca mai apoi să se identifice cu o tulburătoare apariţie ce atrage privirile tuturor bărbaţilor din jur, spre fericirea lui Franz, care vede în asta motiv de mândrie) susţin indirect mărturiile oripilante spuse cu o căldură excesivă ce îl revoltau şi îl dezarmau pe conformistul Didier. Pasiunea extremistă, libertinajul absolut din jocurile erotice pe care le abordau Franz şi Rebecca, îi devin astfel cunoscute unui ascultător care îşi doreşte prea mult să o aibă pe superba soţie a unui infirm numai pentru el, lucru condamnabil căruia îi va plăti tribut cu vârf şi îndesat. Un contrast vizibil există şi între Rebecca – „trupul Rebbecăi avea pentru mine densitatea unui giuvaer; tot ce venea de la ea era însemnat cu ceva sacru” şi Beatrice – „nu se fardase , ceea ce lăsa să se vadă imperfecţiunile unui ten marcat de cei treizeci de ani ai săi”. Fiinţă rezonabilă, comună şi simplă, consoarta celui care caută Adevărul sub forma Sacrului şi a Necunoscutului, va păli de tot în faţa feminităţii neliniştite, a ispititoarei feline aflate în posesia unui bărbat a cărui virilitate era apusă şi care, conştient fiind de aceasta, îl atrage în joc pe neîndemânaticul Didier spunându-i : „Dacă o doreşti pe Rebecca, trebuie să-ţi asiguri mijloacele. Mi-a promis că ţi se va dărui de îndată ce îmi voi fi terminat istorisirea”. Istorisirea devine însă din ce în ce mai dificil de îndurat auzului. După nouă luni paradisiace de convieţuire, în care s-a înfruptat dintr-un sabat carnal, Franz este convins de perisabilitatea destinului relaţiei sale aşa ca încearcă să se descotorosească de o fiinţă care încă îl mai iubeşte.

Cruzimea, sarcasmul, violenţa, demenţa unui soţ sătul de a vedea zilnic o persoană excesiv de familiară atingea apoteoza thanatică. Expusă în toată goliciunea ei, Rebecca îşi pierde armele cu care îl fermecase pe distinsul său iubit, care îi spune la un moment dat „orice îi ierţi unei fiinţe, îi spuneam, vulgaritatea, prostia, orice, în afară de a te plictisi cu ea.[...] N-o să te părăsesc pentru o femeie anume, ci pentru toate femeile”. Umilită datorită rasei asiatice, religiei iudaice, a clasei sociale (profesia de coafeză) şi prin absurd a fizicului, sexului, vârstei şi inteligenţei, tânară magnetizantă, fiinţă ce însuma fervoarea sălbatică şi voluptatea la nivelul ei cel mai înalt, inteligenţa ascuţită şi un acut simţ al plăcerii, metresa atât de sigură pe forţa ei de atracţie, este aruncată într-un spaţiu al angoasei, al fricii, al brutalităţii, dizgraţiei şi nenorocirii. Transformarea ei este abonimabilă: din fata vioaie şi inteligentă, ea ajunge o fiinţă complexată, un pitic care tremură la cel mai mic zgomot, o palidă reflecţie a ispititoarei fiinţe din trecut. Umilită de către prietenii soţului care nu o acceptaseră niciodată, isterică, maltratată şi bătută, acceptă un avort târziu, care o lasă fără capacitatea de a mai procrea, la comanda celui pe care îl iubeşte mai mult decât propria ei viaţă. Torturată la nesfârşit, împinsă spre vicii, dezaxată de şocuri repetate aplicate chiar de soţul ei, Rebecca atinge infernul odată ce acesta se face stăpân pe mintea ei. Lovitura de graţie a constat în abandonarea acesteia în călătoria spre Filippine.

Odată rămas singur, Franz aleargă după fel-de-fel de aventuri erotice. Într-o noapte este lovit de o maşină pe o trecere de pietoni şi ajunge la spital cu fractură de tibie. Statutul îi conferă posibilitatea de a solicita o cameră doar pentru el. După nouă luni de absenţă, în uşa camerei de spital apare Rebecca. După mai multe zile, în care îl vizitase continuu, Rebecca se răzbună: consecinţa accidentului pe care îl provoacă aruncându-l din patul de spital pe Franz este paralizia acestuia. După cum relatează însuşi Franz, tot răul pe care i-l făcuse acestei fiinţe îi va aplicat lui înzecit. Mai nemiloasă, mai crudă şi mai psihopată chiar decât soţul pe care îl îngrijea din banii lui, Rebecca recurge la cele mai abjecte metode pentru a-l face să sufere pe invalid : „Angoasat de această atmosferă funebră, o întrebai: - Ce se petrece? –Sst, făcu ea, ai murit aseară, te priveghez. – Am murit...? – Da, de-o embolie cerebrală în timpul nopţii, o să fii pus în coşciug peste-o oră”. Dementă, dornică să-l vadă suferind, aceasta îl determină (precum făcuse şi el în cazul ei, de altfel) pe fiul lui să îl dispreţuiască întru totul. Această tânără care cu câteva luni înainte se perinda sărutându-i picioarele soţului ei, cerşind implorare şi puţină afecţiune, acum întreţinea legături erotice şi sexuale chiar în faţa soţului său neputincios, râzând sălbatic şi conducându-l pe culmile disperării, ajungând să i se dăruiască până şi fiului acestuia. Mărturia tatălui este tulburătoare: „trebui să suport murmurele, suspinele amanţilor incestuoşi din spatele uşii abia împinsă. Noaptea aceea, cred, am atins fundul”.

Didier, ascultătorul docil, nu ştie ce i se pregăteşte. Dominat doar de gândul de a o poseda şi el pe această femeie, rămâne fidel povestirii invalidului. Soarta îi va fi potrivnică însă. Ultima noapte petrecută la bordul feribotului îl împinge pe acesta să recurgă la orice metodă pentru a i-o sufla de sub nas infirmului. Beatrice suferă de rău de mare, astfel că Didier merge singur la petrecerea de Anul Nou, ce avea loc în timpul plicticoasei traversări. Acolo îi mărturiseşte Rebeccăi dragostea, dar ea îl umileşte profund. Alertată de Franz, Beatrice se trezeşte şi ia parte la petrecere, alcătuind alături de Rebecca cea mai frumoasă pereche a serii. Abandonat de cea pe care dorea să o posede şi cea pe care o poseda, dar pe care nu ştiuse să o aprecieze, Didier va sfârşi prima noapte a anului singur, în cabina sa. Punctul culminant este atins în dimineaţa în care, demolat, acesta pleacă în căutarea iubitei lui. Ajuns în camera celor doi batjocoritori ai săi, primeşte o ultimă lovitură.

„Ceremonia ceaiului” e monstruoasă prin veridicitatea ei. De data aceasta, Didier va trăi pe propria-i piele, ceea ce de multe ori îi părea doar o fantezie împinsă peste limite de un nebun cu prea mult timp pentru sine. Finalul reprezintă ultima festă jucată de prea verosimilul actor şi este înfăţişată astfel: Rebecca doarme adânc alături de Franz. Acesta i-o arată în toată splendoarea sa şi i-o oferă din nou întru totul. Propune înainte să bea un ceai. După o serie de injurii, legate de comportamentul său din seara precedentă şi de ideile sale naive, Didier este hotărât să plece din cameră, dar dezastrul e iminent: „Atunci se întâmplă un lucru groaznic. Înainte de a avea timp să fac un pas, infirmul aplecase fierbătorul şi vărsase câteva picături în jurul feţei Rebeccăi, pe pernă. Nu, n-avea totuşi să facă asta! Dacă aş fi fugit imediat de acolo, lipsit de martori, n-ar fi îndrăznit să-şi înfăptuiască mârşăvia. Izbucni în râs, un râs pe care nu-l poţi avea decât atunci când nu mai eşti om. Şi abia îl apucai de mână că mă şi strânse în menghina degetelor lui, obligându-mă să aplec recipientul cu apă clocotită peste faţa soţiei lui adormite..”

Epilogul aminteşte toate personajele şi soarta lor nefastă. Catastrofa unui destin, declanşată de victoria cuvintelor, de dorinţa acută de a iubi o femeie nepotrivită, are drept consecinţă închiderea lui Didier într-o închisoare din Istanbul. Părăsit, singur într-o ţară străină, graţierea îi vine tot din partea călăului care îi trimite o scrisoare. „Chioara şi ologul” erau din nou împreună, legaţi mai strâns ca niciodată datorită stângăciei unui neofit. Beatrice ajunge să se prostitueze pentru a-şi procura droguri, obicei pe care-l deprinde de la un amant ce o părăsise şi îi furase toţi banii. Ultima frază încheie memorabil amara experienţă încercată de Didier în cele cinci zile de foc: „Am fost transferat într-o altă închisoare cu regim mai liberal., rezervată delincvenţilor europeni. Această închisoare se cheamă „Sark”. L-am întrebat pe avocatul meu ce înseamnă asta pe turceşte. Mi-a răspuns: Orient”.

Didier, victimă a călăului ce îi zdruncină mentalitatea – Franz, va deveni la rândul său, datorită neîndemânării şi nu fatalităţii sau blestemului, călăul Rebeccăi ce rămâne desfigurată pe viaţă din cauza lui. În oameni rezidă abjecte şi abonimabile trăsături ce ne îndeamnă spre a-i considera nebuni. Nebunia poate fi însă sinonimă unei veselii ieşite din comun, pe când aici tragedia e expresia unei iubiri ce se degradează şi prin puterea cu care este înzestrată imprimă nenorocirea asupra unor victime colaterale. Reversul medaliei e sfidător în romanul lui Bruckner. Dacă de cele mai multe ori, iubirea e sentiment purificator şi înălţator, dătător de beatitudine la cel mai înalt nivel al său, romancierul francez demonstrează contrariul. În amor rezidă cu adevărat o uluitoare forţă creatoare: de bine sau de rău. Erosul se preschimbă în Thanatos, divinul se transcende infernalului, iar neantul pare a se materializa în această abonimabilă confesiune. Frumuseţea se frânge în curgerea timpului, răutatea are plurivalenţe prin forţele ei edificatoare, iar degradarea se produce pe toate planurile. De aici până la distrugerea absolută a persoanei iubite bolnăvicios e doar un singur pas.

Dulcele şi acrul legăturii psihopatice dintre Franz şi Rebecca se topeşte în amarul lunilor pe care de acum le vor trăi doar în monogamie. Maiestuoasă prin stil, originală prin subiectul ei controversat, „Luni de fiere” imprimă o viziune demenţială asupra scindării Erosului şi transgresării acestuia în cea mai abjectă şi deplorabilă formă de manifestare a iubirii ce implică sfâşierea abrutizantă a mulţumirii de sine, zgâlţâirea ideilor şi mentalităţii în cel mai umilitor mod posibil şi în cele din urmă acceptarea tuturor acestor abonimabile experimente drept normale şi deci obligatorii pentru consolidarea cuplului.

AUTOR: MOLDOVAN MADALINA LAURA

NOTA: Cartea poate fi cumparata de aici.

Ultima actualizare Luni, 26 Martie 2012 15:23