CARTE:Mircea Eliade-"India" Imprimare 5630 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 04 Martie 2012 09:24

  Mircea Eliade a fost fascinat de cultura şi filozofia indiană. A susţinut o prelegere despre Rama (care este, potrivit hinduismului, a şaptea  reîncarnare a zeului Vishnu), pe vremea când era elev de liceu, bazându-se pe lucrarea lui Édouard Schuré, “Les Grands Initiés”. Lucrarea filozofului francez a fost scrisă mai mult din imaginaţie decât folosind surse de documentare autentice. Din acest motiv, spune Eliade “s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.”

Studiul tehnicilor Yoga pentru îmbunătăţirea concentrării şi de educare a voinţei şi învăţarea limbii sanscrite sunt elemente care trebuie amintite înainte de a-l “urma” pe Mircea Eliade în călătoria sa prin uimitoarea Indie.

Inainte de a vizita India, Eliade ajunge în Ceylon, Sri Lanka de azi, aşa cum se numeşte din 1972.

Cea mai puternică senzaţie e cea olfactivă. Parfumurile degajate de infinitatea de plante din insula Sri Lanka l-au făcut pe Eliade să  scrie:

“Umbli hai-hui din stradă în stradă, prins între aceste două tentaţii : cerul şi parfumul prea-plinului vegetal. Două izvoare de revelaţii, tristeţi şi cele mai nemărturisite  bucurii : izvoare vii, ce-ţi adapă nu mintea, nici sufletul, ci însăşi viaţa ta organică, sângele şi răsuflarea ta, cari îţi dăruiesc pentru întâia oară bucuria de a trăi, de a fi viu, de a te mişca şi respira liber, fără griji, fără reguli, fără restricţii.”

Grădina “Victoria”
“E un schimb de risipe vegetale, de bucurii parfumate între slujitorii zeului şi tine. Când ieşi din curte - şi te urci în rikşă — atâtea gânduri noi şi atâtea nostalgii deşteptate de liniştea curţii — o fetiţă de la şcoala de alături aleargă cu un buchet de flori de scorţişoară şi o broşură englezească, pe cari ţi le oferă cu cel mai negândit zâmbet al ei.”

“…cel mai negândit zâmbet al ei.” Ce frumos a spus Eliade! Greu de găsit o exprimare plină de duioşie şi de imaculare sufletească asemănătoare. Poate doar “frumoasă ca un gând răzleţ” din poezia “Nunta Zamfirei” a lui George Coşbuc.

Sri Lanka e ţara unde Eliade îl întâlneşte pe mentorul său, profesorul Dasgupta, pe care-l descrie astfel:

 "E un bărbat scund, căruia hainele europene şi pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puţinii care pot înţelege orice text sanscrit. De altfel, pentru aceasta i-au trebuit vreo 25 de ani de studiu... Profesorul vorbeşte sfios si zâmbeşte"

Surendranath Dasgupta  a fost maestrul lui Mircea Eliade în perioada în care acesta a studiat filosofia indiană la Calcutta. Este tatăl scriitoarei Maitreyi Devi, eroina romanului „Maitreyi”.

“In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare — de orice rang, de orice vârstă — nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.”

Mai mult de-atât, indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mamă. Imnul lor începe cu cuvintele “Plecăciune Mamei”.

Miile de kilometri parcurşi în India au fost şi un bun prilej pentru român să se adapteze la obiceiurile locurilor pe unde-a trecut.

“A trebuit să mestec frunze şi nuci betel, astringente şi iuţi, cari sfârşesc prin a da gurii o culoare puternică roşie. Când vorbesc indienii, ai impresia că tuturor le sângerează buzele.”
“Bhimi Chawda, gazda, mă pofteşte la masă. Sufrageria : o cămară fără scaune şi fără mese, cu ciment pe jos. Ne aşezăm pe câte o scoarţă, depărtaţi unul de altul. In faţă-ne, câte o frunză mare, spălată, pe care se aflau mâncăruri ciudate şi turtele fierte în ulei. Bucatele erau iluzorii : câteva legume fierte, un sos cu piper mult, o mână de orez fără sare. La început am crezut că sosul e supă şi am sorbit o lingură. Era atât de iute, încât a trebuit să înghit toate turtele ca să-mi treacă usturimea. Ceilalţi se amuzau, nelăsându-mă să folosesc lingura pe care mi-o adusesem, prudent, de sus. A trebuit să frământ orezul cu mâna, să torn deasupra sosul piperat, să culeg boabele cu degetele... La sfârşit mi-au dat banane şi lapte. Ne servea o indiană tânără şi frumoasă, semănând leit cu ţiganca din tabloul lui Luchian.”

Locurile şi obiceiurile văzute de Eliade sunt multe. Din toate descrise in carte, am selectat câteva. Unele ar putea fi trecute, fără indoială, în categoria “ciudătenii” pentru noi, europenii.

Madras
“Am cunoscut, în sfârşit, Madras-ul […] unde eram privit ca un obiect rar, obligat să primesc prăjituri de la fiecare creştină şi să mă întreţin cu fiecare om celebru care venea să mi se prezinte.
Pentru protestanţi, creştinismul începe cu sporturi şi five-of-clock. Aceasta nu mă supără. Creştinismul poate începe de oriunde, chiar de la prostituate. Important e faptul că trebuie să sfârşească în creştinism.”

Adept al filozofiei indiene şi admirator al zeităţilor acestei ţări, Eliade nu s-a dezis niciun moment în viaţa lui de creştinism!

“Aici, în odaia mea, locuiesc două vrăbii, o şopârlă cu coama crestată şi câţiva păianjeni enormi, cari se sperie întotdeauna când aprind lampa. Mărturisesc că, în cea dintâi noapte am dormit sfios, auzind gânguritul vrăbiilor prin somn. A doua zi, am văzut şopârla, alunecând pe grinda din odaia de baie. Cu păianjenii m-am obişnuit ; de obicei stau la fereastră, iar dacă se apropie prea mult de masa mea, îi gonesc cu creionul.”

“Noaptea, pretutindeni, a fost un semn al misterului. S-ar putea încerca o clasificaţie după necesitatea tovarăşului pe care îl porunceşte noaptea:  Dumnezeu, femeia sau sufletul. Aici, în India, tovarăşul e întotdeauna acelaşi: sufletul. De aceea poeţii şi gânditorii Indiei par atât de stranii ; au rămas prea mult singuri cu ei înşişi.”

O furtună descrisă de Eliade :
“Trăsnetele au izbucnit fără veste. Am simţit că alerg, dar mai târziu am înţeles că sunt purtat de vânt. Ceilalţi îşi pierduseră, ca şi mine, echilibrul. Alergau ca nişte umbre cuprinse de panică. Parcă ar fi fost miezul nopţii şi lumina fulgerelor aprindea şi stingea dimineaţa, cu capriciu de demiurg.”

Benares
“De-abia coborât din tren, îmi stăvileşte drumul un convoi adunat să primească un saddhu, un om sfânt, venit tocmai de la Eadri-Narayan, de pe culmile Himalayei, ca să se scalde în apele Gangelui. Credincioşii se înghesuiesc în faţa compartimentului şi-l aşteaptă să coboare, ca să se poată prosterna şi culege cu palma praful de pe picioarele sfântului. Din alt compartiment, o femeie bătrână e coborâtă într-un pat de boală. Ghicindu-şi sfârşitul apropiat, bolnava a cerut fiilor s-o ducă la Benares şi, după moarte, să-i arunce oasele şi cenuşa pe Gange.
Pentru hinduşi, apele fluviului sfânt au la Benares inimaginabile virtuţi purificatoare. Aici ajung toţi fraţi şi surori, copii ai „Mamei Gange". înainte de a-şi înfunda capul în apă, fiecare pronunţă acea invocare glorioasă a fluviului : Ganga Ma ki jai! Câteodată, când apele vin mari şi rele, piciorul alunecă de pe lespede şi trupul e prins de viitoarea galbenă. Cât ai clipi din ochi, omul dispare, luat de valuri. Dacă mai are timp, fericitul murmură mulţumirea din urmă. Căci moartea la Benares e moartea plăcută zeilor. Pe mal, rudele şi prietenii nu îndrăznesc a plânge pe cel chemat de „Mama Gange". Câte o fetiţă se zbate, încearcă a înota, dar oboseşte repede şi, odată în mijlocul fluviului, o primesc în dar crocodilii. Pentru sufletul ei izbăvit de suferinţele vieţii, se zvârl noi ghirlande pe apele Gangelui, flori roşii cu parfumul umed al templelor sau flori albe de iasomie...”

Si încă ceva care merită de amintit:

“… în India fetele nu suferă crize sentimentale şi dragostea lor trece lent de la
părinţi la soţ, fără ezitări sau tangente de probă.”

Apele sfinte ale Indiei:
“In India Centrală, între deşerturi fierbinţi şi câmpii lâncede acoperite cu orez, la întretăierea celor două fluvii sfinte, Gangele şi Jumna, se află Allahabad, cetate veche de trei mii de ani. Hinduşii îi spun Prayag. Mahomedanii l-au numit Allahabad. Aci se împlineşte, o dată la doisprezece ani, cel mai mare festival religios din întreaga Indie. Aici e sălaşul sfintei între sfinte sărbători : Kumbh-Mela, când se scaldă zilnic un milion de pelerini în impletirea apelor celor două fluvii. Ultima Kumbh-Mela s-a săvârşit în ianuarie 1930 ; următoarea va avea loc în 1942.”

Amritsar şi templul de aur
“In partea de miazănoapte a Indiei, în apropierea Himalayei, se află Amritsar, oraşul templului de aur. Templul se descoperă deodată, minune cu totul şi cu totul de aur, în mijlocul unui lac pietruit şi încins din patru părţi cu cheiuri de marmură. Parcă ar fi o jucărie, într-atât de perfect şi ireal se ridică în locul apei, oglindindu-şi turlele aurite şi crenelul poleit. E nefiresc şi înmărmuritor templul acesta în mijloc de lac, lângă care se adună zeci de mii de Sikhi ; bărbaţi înalţi, cu turbane de mătase colorată, cu bărbi de războinici, încinşi cu brâuri scumpe, cu pumnale şi iatagane ; femei cu pijamalele lor nepreţuite, în culori ce odihnesc privirea, cu cosiţele negre şi parfumate pe umeri, cu talpa piciorului roşită ; copii cărora proporţiile turbanelor albe şi albastre le dau un aspest de paji orientali la bal mascat.Templul Sikh e singurul templu indian în care sunt acceptaţi toţi oamenii, de orice religie şi de orice rasă ar fi ei. O clădire simplă, fără idoli şi fără draperii”

Jaipur
“… femeile, cu glezna grea de brăţări de argint negru, cu profilul prelung, arian, cu urechile goale sub coafura despletită şi cercei mari, enormi, lovindu-li-se de obraji în mers. Cu cât sunt mai sărace, cu atât mersul li-e mai elegant, căci
costumul se apropie tot mai mult de nuditate, până ce ajunge, pe şoselele dinspre marginea cetăţii, cu sânii goi şi o fâşie de pânză vişinie în jurul coapselor. Rar vezi câte o femeie care să nu poarte nimic pe cap ; şi din pricina acestei poveri pe care trebuie s-o echilibreze prin forfoteala bazarului şi sub arşiţa câmpului, umbletul lor ajunge atât de ritmic, de armonios şi de personal, încât ai impresia că e dans.”

Bikaner
“…totul e roşu, nisipul, muntele de piatră pe care stă cetatea, şi nisipurile, şi casele, şi terasele. Bikanerul îţi apare deodată, din zarea către care înaintezi de zece ceasuri, înălţat, creneluri pe munte cu totul şi cu totul în aramă. De la roz la purpură ; Bikanerul e muntele fermecat al lui Sindbad marinarul. E tot ce mi-a plăcut mai mult în India, minune unică şi intrare neînchipuită.”

Sa nu uităm că Eliade n-a fost un excursionist în India. A venit să studieze filozofia acestei ţări şi a făcut asta cu ardoare.

Intr-o mănăstire: Zok-Chen-pa
“...în Ghum, după amiaza, e întotdeauna ceaţă. Satul e bhutanez. Ghicesc apropierea mănăstirii prin flamurile tibetane ; prăjini înalte, purtând rugăciuni, vrăji, farmece şi imprecaţii tipărite pe un soi de hârtie pufoasă, sau scrise pe pânză.”
 “...de partea dreaptă, în biblioteca cu rafturi lungi şi scunde, se află Kanjur-ul, enciclopedie religioasă  în o sută opt volume, cuprinzând peste o mie de cărţi, traduse din Tripitaka buddhistă. Am putut vedea o excelentă pagină din traducerea tibetană a Bhagavadgitei, scrisă în cerneală aurie pe pergament.”
“Se aflau, de asemenea, câteva manuscrise nepaleze şi altele scrise în devanagari ancient style. Probabil că nu le citea nimeni. Lama e mişcat de zelul meu şi e flatat de cunoştinţele mele.”
“Imi beau ceaiul, aşa cum îl beau tibetanii : cu lapte, cu unt, cu sare.
Cea dintâi ceaşcă am luat-o ieri, la Ghum. E de culoarea cafelei cu lapte şi are gustul supei. In Tibet, majoritatea locuitorilor consumă patruzeci-cincizeci de ceşti pe zi, dar nu sunt puţini acei cari înghit şaptezeci. Eu îmi beau cupele obligatorii pentru că e frig şi umezeală.”

Călătoria prin Tibet a avut pericole dintre cele mai neaşteptate. Iată unul la care sigur nu ne-am fi gândit, relatat de autor:

“Orice strein ce vrea să viziteze Sikkimul trebuie să-şi angajeze un serdar.
Ca să scurtăm drumul, am coborât la vale, de-a dreptul prin junglă, şi ţepi ascunşi ne sângerau, şi frunze mari ne zgâriau şi corole cu apă multă ne udau. Umblam, umblam... Şi, deodată, ne-am oprit. Nu ştiu de ce, dar toţi ceilalţi ştiau. Ploaia încetase, dar ploaia nu ne mai înspăimânta acum. Auzeam un zgomot ciudat, stins, foşnit. Ca paşii unui cortegiu de umbre pe covor de muşchi. Ce Dumnezeu înseamnă aceasta ? „Serdarule ! Serdarule !"
Şi atunci am înţeles spaima lor. Căzusem prea jos în vale, în drumul lipitorilor. Şi lipitorile înaintau, coloane, mii şi zeci de mii.
Nu le vedeam. Nu auzeam decât târşâitul lor umed şi nu vedeam decât frunze tremurate. Cine a spus că tigrul sau leul sau cobra sunt animalele cele mai temute ale junglei nu cunoaşte jungla în început de monsoon. Bestiile acestea blânde te ucid odată. Dar lipitorile ? Se apropie — şi nu poţi fugi. Le vezi — şi nu le poţi lovi. Dacă eşti înspăimântat — eşti pierdut. Pentru că omul înspăimântat fuge în vale şi în vale e agonia lungă, cu sfârşit fără sânge. Ascultă !... Ascultă cum am ascultat şi eu. Mi-au îngheţat întâi urechile, apoi gâtul, apoi
picioarele. Cum aş putea rechema sunetul stins, funebru, rece — al legiunilor negre şi lipicioase ? Câteva m-au atins şi-mi priveam degetele mânjite cu sânge. Am vrut să fug, am vrut să fug în vale. Numai serdarul m-a scăpat.Urcuş pe coasta mărăcinoasă, sub ploaie, cu lipitori pe mâini, pe trup, pe faţă. Intâi mi-am sfâşiat cămaşa, ca să strivesc limba de piele neagră ce-mi scrijela sânul. Apoi mi-am rupt umerii cămăşii, apoi ciorapii. Alunecam şi lăcrămam, îmi scrânteam degetele şi-mi zgâriam genunchii cu pantalonii în zdrenţe. Sus, pe poala lăsată, ne-au întâmpinat alte convoiuri de lipitori. Am privit îngrozit pe serdar...Ce a urmat şi cum am scăpat ? Nu ştiu. Fuga. Am fugit ca duhurile, ca strigoii. Cu toate strigătele şi bicele serdaru-lui, hamalii au lăsat bagajele şi au fugit ; iar noi am fugit cu ei. Aceasta a fost tot. Astăzi, Himalaya era înaltă, iar lipitorile mărunte, mărunte. Şi omul le privea nedumerit şi fiecare se ruga şi blestema în limba lui.”

Rishikesh
“Migdalele sunt aici simbolul găzduirii, al reverenţii, al dragostei divine. Discipolul aduce migdale maestrului spiritual şi acesta îmi dăruieşte — din însuşi darul lui — o mână de migdale ; iar dacă e discipol favorit, guru curăţă cu îngrijire o migdală şi i-o dă direct în gură. Acesta e semnul suprem al dragostei învăţătorului.”

Viaţa eremiţilor
“Ei mănâncă cu degetele, ca orice indian, fără să vorbească, uzând numai de mâna dreaptă, căci hrana e ofrandă zeilor din trup şi masa e mai degrabă un ritual. Mâna stângă o reazemă de pământ, şi e socotit o gravă impoliteţă, în toată India, dacă un oaspete atinge ceva cu mâna stângă în timpul mesei. Restul hranei se aruncă sau se dă vacilor ; nimeni nu poate atinge un rest alimentar.
Fiecare poate face ce vrea, se roagă în pace şi respectă credinţele oricui.
Nimeni nu manifestă acea atitudine definitivă a occidentalilor, că el singur a găsit adevăratul Dumnezeu şi oricine altul e un eretic. Nimeni nu încearcă să convertească (acea superstiţie semită a monoteismului intolerant şi prozelit).”

Obiceiul de a mânca numai cu mâna dreaptă  l-am văzut menţionat şi în cartea Corinnei Hofmann-“Indrăgostită de un masai”, când descrie obiceiurile tribului “samburu” din Kenya, unde a trăit câţiva ani.

Tot despre eremiţi, Eliade consemnează:

“Ceea ce e surprinzător, însă, e indiscutabila lor sinceritate şi toleranţă fără margini pentru orice crez, de oriunde. Chiar cei mai mediocri saddhu sunt întotdeauna însetaţi să asculte despre Isus Christos, Sf. Francisc, Kabir, Guru Nanak, şi oricare alt guru, cum numesc ei pe trimişi. De cum m-am stabilit în Ashmm, ei au venit să mă întrebe asupra creştinătăţii şi le-au plăcut atât de mult povestirile cu Fra Lorenzo (din „Floricelele" franciscane) şi câteva din legendele pioase medievale, încât m-au rugat să le repet, în fiecare zi. Ei toţi socotesc pe Isus Christos fiul lui Dumnezeu şi îl numesc „Lord Jesus", aşa cum au auzit pe misionari. Dar aceasta nu-i împiedică să considere pe Buddha, Krishna şi alţi profeţi, egali lui Isus. Ei nu pot accepta limite şi zone geografice în manifestarea divinităţii.”

India e ţara unde europeanul  ar avea toate motivele să se ruşineze pentru gândirea sa limitată şi îngâmfarea de care dă dovadă. La întâlnirea unui saddhu în Malabar,

“căruia nu ştiai ce să-i admiri mai mult : învăţătura sau sfinţenia”, […] albul se descoperă despersonalizat şi transmutat într-un binefăcător taumaturg şi angelic. Mărturisirile lui penibile că nu e nimic, că nu ştie nimic, că a venit în India să înveţe iar nu să predice sunt considerate sfântă umilinţă. Dacă vorbeşte — e privit un Suflet mare, magnanim, care- şi pierde vremea ajutând pe cei ignoranţi. Dacă tace — e privit drept un adevărat sfânt, care a depăşit vorbăria
muritorilor de rând. Oamenii se închină atunci în faţa lui, femeile se pleacă şi îi mângâie tălpile, îi ating hainele cu fruntea. Un singur cuvânt îi face fericiţi pentru un anotimp. Ei aşteaptă orice de la un alb care primeşte să trăiască după cum trăiesc rishii ; un zâmnbet, o privire sau un vers sanscrit sau chiar numai pronunţarea acelui cuvânt fermecat ; Shanti !  (pace). India e înfometată de dragoste, de simpatie sinceră şi desinteresată, venită din partea celor cari au robit-o. O glumă pentru un servitor îl face sclav stăpânului, pentru viaţă.”

Afganistan în 1930, dar parcă e ceva din zilele nostre…
“7 noiembrie 1930, Afganii obişnuiesc să răpească pe orice european întâlnit singur, ca apoi să ceară un preţ extraordinar de ridicat guvernului britanic pentru eliberarea prizonierului. Mai e ceva : nu trebuie niciodată să te vadă înarmat prin bazar. Ar socoti aceasta o injurie şi cât ai clipi din ochi scandalul e gata. Nu trebuie să ne neliniştim de toate împuşcăturile pe cari le vom auzi în timpul nopţii;
aşa se amuză afganii, trăgând cu pistolul prin bazar.”

Despre nişte triburi afgane care trăiesc undeva, in munţi Mircea Eliade scrie:

“Pe oamenii aceştia aş vrea să-i vedeţi ; oameni care fug douăzeci de kilometri cu pieptul zdrenţuit de gloanţe ca să poată muri pe pământul lor, pe stâncile lor.”

La Shantiniketan
“Rabindranath Tagore s-a născut aici, şi tatăl lui, şi moşul lui. Aici, în inima Bengalului, a izbutit Rabindranath să-şi împlinească visul tinereţii sale : să înalţe şcoli cari să nu chinuie copiii şi să facă operă de cultură care să nu turbure seninătatea parcului. Numele locului a fost dat de el : Shantiniketan, adică „sălaş al liniştii" iar numele Universităţii, Vishvabharti, înseamnă „din întreaga Indie".
A voit să facă din anii de şcoala ani fericiţi, în locul anilor întunecaţi şi dureroşi ai celorlalţi copii : ştiind că munca e o bucurie, iar nu o pedeapsă ursită omului, a încercat cele mai curajoase reforme, ca să facă educaţia un joc şi învăţătura o voluptate.”

Tagore îi spune lui Eliade ce poate învăţa Europa de la India :

“Mă întrebai aseară : ,,Ce ne poate învăţa India, pe noi, occidentalii ?" India poate descoperi Europei nu un adevăr, ci o cale, şi calea aceasta o batem noi aici în India, de patru mii de ani. India poate învăţa că viaţa spirituală e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultoasă şi sălbatecă, asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată, asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocentă şi e libertate, e dramă şi extaz.”

O lecţie de viaţă de la Rabindranath Tagore
“Păcatul cel mai mare este să te împotriveşti bucuriei, vieţii care ţi-a dat-o Dumnezeu, sufletului tău. Voi credeţi că adevărul e întotdeauna solemn, că bucuria e frivolă, iar dansul şi cântecul inconsistente cu o educaţie ştiinţifică.. Pentru mine, toate aspectele acestea se integrează unul în altul, căci fiecare exprimă ritmul şi bucuria vieţii, zeiţa care cântă şi plânge în fiecare boabă de rouă, cu fiecare fir de iarbă, în fiecare gând şi faptă de-a noastră.”

Poveţele celui supranumit “profetul Indiei moderne” sunt valabile şi azi, la mai bine de optzeci de ani de la rostirea lor. Sensul vieţii e atât de uşor de atins, de înţeles…Depinde doar de fiecare dintre noi dacă avem ochi de văzut şi urechi de auzit…


Share
Ultima actualizare Duminică, 04 Martie 2012 10:45