“Pentu Pitagora, sufletul avea formă pătrată. La vechii chinezi, pătratul neînchis era simbolul infinitului. Mondrian şi-a petrecut douăzeci de ani din viaţă desenând pătrate.”

“ Imi amintesc de o expoziţie “Mondrian” deschisă la Hamburg unde spaţiul strâmt te silea să asculţi fără voie comentariile vecinilor, chiar când erau făcute în şoaptă. Ceea ce m-a izbit atunci a fost nu atât dificultatea artei moderne de a se face înţeleasă, cât faptul că adversarii ei de azi se folosesc cam de aceleaşi argumente ca adversarii impresioniştilor acum un veac: “ Ce înseamnă asta? Ce reprezintă?” “Aşa ceva pot să mâzgălesc şi eu. Nu trebuie să fii pictor”.”

 “Dar acelaşi vizitator s-a oprit vizibil emoţionat şi descumpănit când a ajuns în faţa câtorva din admirabilele peisaje pictate de Mondrian în prima parte a vieţii. Si s-a îndepărtat câţiva paşi, cufundându-se întrebător în contemplarea unui autoportret perfect figurativ al lui Mondrian, care întorcea din tablou capul, intrigat parcă el însuşi de pătratele din arta sa abstractă.”

“Mondrian vorbeşte continuu despre “denaturalizarea artei”, convins că legătura cu trecutul e o dramă, că pictura trebuie să se purifice de orice amintire a obiectelor. Cu puţină voinţă spune el, nu va fi imposibil să creăm un Eden; acolo omul va fi o parte din Tot, pierzându-şi “vanitatea micii şi meschinei sale individualităţi”.”

Octavian Paler:”Un muzeu în labirint sau o istorie subiectivă a autoportretului”