George Petrovai: Friedrich Nietzsche şi excentricitatea sa printre filosofi

Este evident pentru oricine că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omeneşti, care nu numai că-şi formulează necontenit întrebări, dar se străduieşte să şi ofere răspunsuri convingătoare la cele trei probleme fundamentale ale fiinţării:

3)Omul şi chestiunile sale de cunoaştere şi adaptare la mediu (natural şi social), chestiuni a căror neîntreruptă tentativă de soluţionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură şi civilizaţie, adăugate de către fiecare generaţie la zestrea transmisă de înaintaşi.

Faţă în faţă cu acest enorm tablou al dezbaterilor filosofice, tablou conturat încă din zorii cugetării omeneşti, este cât se poate de firesc să ne punem întrebarea dacă – aşa ca în ştiinţele particulare – legea progresului acţionează şi în filosofie.

Dar cum unanimitatea opiniilor este de neconceput până şi în probleme care doar tangentează cu filosofia, se subînţelege că în chestiunea de mai sus se înregistrează păreri atât de diferite, încât unele dintre ele ocupă poziţii diametral opuse pe harta cugetării omeneşti.

Spuneam, de altminteri, şi în studiul dedicat lui Baruch Spinoza, că dacă ilustrul nostru compatriot P.P.Negulescu era de părere că de vrem să studiem filosofia „suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile”, asta întrucât „filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns tranşant, în schimb reputatul gânditor Karl Jaspers nu s-a dat în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, susţinând că operele filosofice (măcar acelea în care sunt expuse „viziuni personale” asupra lumii) nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de progresul cunoaşterii omeneşti, deoarece ele păstrează aceeaşi neştirbită actualitate în fundamentele perene ale gândirii omeneşti pe care le încorporează.

Iar când vine vorba de filosofia lui Nietzsche, cele două puncte de vedere antipodale devin obligatorii, întâi pentru că – aşa cum susţine Jeanne Hersch în Mirarea filozofică - „Puţini filozofi au dat prilej la atâtea neînţelegeri”, apoi pentru că Jaspers, care obişnuia să-i apropie pe Kirkegaard şi Nietzsche ca pe cele două figuri mitice situate pe pragul modernităţii noastre, era de părere că „nimeni nu-şi poate permite astăzi să-i ignore dacă vrea să înfrunte epoca în spiritul adevărului, dar că nimeni nu-i poate lua nici adevărate modele fără consecinţe catastrofice”.

S-a născut pe data de 15 octombrie 1844 la Röcken, orăşel din Turingia, unde tatăl lui era pastor luteran. Întrucât pastorul Karl Ludwig Nietzsche avea o „adâncă admiraţie şi recunoştinţă” pentru împăratul Friedrich Wilhelm IV (C.Rădulescu-Motru în lucrarea Nietzsche), viitorul filosof va fi botezat cu ambele prenume împărăteşti.

Din anul 1858, Friedrich este elev al liceului Pforta din Naumburg, după ce – încă de la zece ani – făcuse dovada unor remarcabile calităţi: scrie circa 50 de poezii, începe un jurnal intim şi se ocupă serios de muzică, maeştrii săi preferaţi fiind Mozart, Haydn, Schubert, Beethoven, Mendelsson, Bach şi Händel.

Dar cum – notează el mai târziu – „în cercul studenţilor treceam drept o autoritate muzicală, iar pe de altă parte drept o cucuvea”, fireşte că în aceste condiţii singurătatea şi interiorizarea îi devin într-o atare măsură tovarăşi nedespărţiţi, încât peste ani şi ani în Dincolo de bine şi de rău va ridica singurătatea la rangul de virtute („Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă şi avântată spre curăţenie”) şi idealul filosofului îl va identifica cu „omul cel mai solitar, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine şi de Rău, stăpânul virtuţilor sale, cel plin de voinţă...”

Nu trece mult timp şi, în pofida atmosferei familiale şi a eredităţii (tatăl tatălui său fusese teolog, iar mama mamei sale fiică de preot), Friedrich nu doar că va renunţa la teologie, dar va aduce şi primele critici la adresa creştinismului. Căci – avea să scrie el mai târziu – „ateismul meu a fost natural, instinctiv”...

Apoi, din octombrie 1865 el trece la Universitatea din Leipzig, cetate a culturii unde are primul contact cu filosofia lui Schopenhauer şi unde se înscrie la cursul de filologie al lui Ritschl, profesorul care-l cunoscuse încă de la Bonn, precum şi la alte câteva cursuri de filologie şi literatură clasică.

Amănunte interesante despre modul cum viitorul gânditor înţelege să audieze cursurile, rezultă dintr-un hai să-i spunem memoriu scris chiar de mâna lui, memoriu pe care sora sa Elisabeth Förster-Nietzsche l-a pus la dispoziţia biografilor: „În fond, eu nu eram atras de suma cunoştinţelor pe care profesorul le împărtăşea la cursul său, ci numai de metoda prin care el explica. Numai metoda mă interesa, căci despre materialul care se predă prin universităţi, eram convins de mult că n-are nici o valoare...”

Tot la Leipzig (mai exact în toamna anului 1868), Nietzsche face cunoştinţă cu Richard Wagner, căruia – la fel ca în cazul lui Schopenhauer – l-a început i-a fost un adept înflăcărat, pentru ca doar după câţiva ani să se îndepărteze de el, acuzându-l cu vehemenţă de antisemitism şi că prin muzica lui („cel mai genial aranjator de scene teatrale din câţi au avut germanii”) n-a făcut decât să corupă simţul muzical al contemporanilor.

Nici nu-şi isprăvise studiile (era în ianuarie 1869), când Nietzsche face cunoştinţă cu cel mai important moment din viaţa lui: Prin mijlocirea profesorului Ritschl, care ştiuse să-i aprecieze meritele, rectorul Universităţii din Basel (Elveţia) îi propune o catedră de profesor la această universitate. Numirea se face pe 2 februarie 1869, iar pe 27 mai îşi inaugurează cursul Homer şi filologia clasică. De menţionat că nu durează mult şi Nietzsche începe să se îndoiască de vocaţia lui filologică, îndeosebi după ce conferinţa sa intitulată Socrate şi tragedia nu s-a bucurat de aprecierea colegilor.

În compensaţie, tot aici are parte de notabile satisfacţii sufleteşti: se împrieteneşte cu Jacob Burckhardt, renumitul profesor de istoria artelor, îl reîntâlneşte pe Wagner, cel care avea să i-o repete că Schopenhauer este „singurul filosof care a înţeles esenţa muzicii”, iar din octombrie 1870 (an în care e numit profesor titular la Universitatea din Basel), începe prietenia cu cel mai fidel amic al său – teologul Franz Overbeck.

Îşi continuă activitatea la universitate, o activitate îndreptată prioritar spre studiul filologiei şi gramaticii latine, până în anul 1878, cu toate că starea sănătăţii lui (tot mai frecventele dureri de cap) devine îngrijorătoare încă din 1876.

Dacă este să dăm crezare explicaţiilor oferite de Elisabeth Förster-Nietzsche, atunci cauzele bolii filosofului sunt cu totul şi cu totul străine de ereditate, întrucât – susţine ea – fratele ei suferea de ochi încă din copilărie, boală ce s-ar fi agravat atât de pe urma activităţii intelectuale încordate, cât şi din pricina unei răni primită în timpul războiului franco-prusac din 1871, război la care a participat câteva luni ca ofiţer.

Dar toate operele care l-au făcut faimos în Europa şi în lume (Omenesc, prea omenesc, Antichristul, Aşa grăit-a Zarathustra, Dincolo de bine şi de rău etc.), toate au fost scrise după 1878. Drept este că, întrucât Nitzsche a fost văzut o bună perioadă de timp doar ca un scriitor original, dar lipsit de capacitatea de-a trezi atenţia publicului, nici faima nu se grăbea să-l viziteze, în pofida scrierilor care s-au tot acumulat în acest răstimp.

A venit însă anul 1888, an în care celebrul critic danez Georg Brandes avea să scrie şi să publice articolul prin care îi va câştiga filosofului nostru dreptul la popularitate, şi de-atunci – ne încredinţează Constantin Rădulescu-Motru – „Nietzsche e autorul cel mai discutat, dacă nu chiar cel mai citit din Germania”.

Din păcate, recunoaşterea lui Nietzsche drept un gânditor de-o stranie şi originală profunzime a venit prea târziu pentru cel în cauză, dacă avem în vedere faptul că pe 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo-Alberto din Torino el se prăbuşeşte în noaptea nebuniei, o noapte din care nu va mai ieşi până la sfârşitul survenit la Weimar în august 1900.

Aşa cum am arătat în prima parte a acestui eseu, viaţa lui Friedrich Nietzsche se vădeşte a fi o senzaţională suită de revolte. Dar nu numai viaţa, ci şi opera, căci chiar dacă viaţa şi opera nu formează în cazul multora dintre scriitori şi filosofi o unitate (una este omul, cu totul altceva creaţia sa), totuşi scrierile alcătuiesc o oglindă magică, din care ne priveşte esenţa artistului sau gânditorului în cauză; o esenţă atât de umană, încât pentru aleşi ea îmbrăţişează atotumanul şi manifestă un nepotolit apetit înspre transuman.

Dintre toate revoltele nitzscheene, cred că de drept şi de fapt întâietatea îi revine celei împotriva creştinismului: nu atât prin vârsta tânără la care fiul şi nepotul de pastor va formula primele critici la adresa creştinismului şi a bisericii, ci mai ales prin rolul atribuit de filosof ateismului în ansamblul operei sale.

Astfel, dacă în Dincolo de bine şi de rău, carte apărută în anul 1886, Nietzsche doar pregăteşte terenul pentru ceea ce în scurt timp avea să urmeze, înştiinţându-l pe cititor că „Valoarea esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere”, pentru ca în capitolul Ce este aristocraţia?, în virtutea voinţei de putere să sublinieze rolul istoric al exploatării („Exploatarea aparţine nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive – ea aparţine esenţei vieţii”) şi să facă neta distincţie între morala stăpânilor şi cea a sclavilor, de-abia în Antichristul, lucrare publicată în septembrie 1888 şi care trebuia să fie prima parte din Transmutaţia tuturor valorilor, el cu adevărat declanşează un atac devastator împotriva creştinismului şi a slujitorilor săi. De altminteri, titlul complet al sus-amintitei lucrări cu 62 de paragrafe este Antichrist. Încercarea unei critici a creştinismului.

Cum în creştinism s-a întrupat morala sclavilor şi cum prin socialism ea ameninţă să stăpânească şi pe viitor asupra societăţii europene, iată de ce în scrierile sale Nietzsche lansează o chemare la idealul lui moral – viaţa curată şi puterea creatoare a rasei ariene!

Iar Antichristul nu reprezintă altceva decât paroxismul acestei chemări, în care sarcasmul său nimicitor rezultă în urma concubinajului dintre dragostea pentru ceea ce este bun („voinţa de putere, puterea însăşi în om”) şi ura faţă de ceea ce el consideră că este rău („tot ce vine din slăbiciune”): Dumnezeu („păianjenul” şi „zeul bolnavilor”) este un produs al decadenţei la fel ca diavolul, iubirea este „starea în care omul vede lucrurile aşa cum nu sunt”, Evanghelia devine în accepţiunea nietzscheeană „doctrina morţii prin jertfă”, apostolul Pavel („acest groaznic şarlatan” şi „jidov rătăcitor”) este văzut ca „cel mai mare dintre apostolii răzbunării”, care l-a creat pe Dumnezeul tăgăduirii, căci – precizează filosoful nostru dezlănţuit – „în tot Noul Testament nu se iveşte decât o singură figură ce trebuie onorată – Pilat, guvernatorul roman”!

Fireşte că din asemenea premise cutremurător de ireverenţioase nu pot să decurgă decât concluzii pline ochi de blasfemii şi sacrilegii: preoţii creştini sunt o specie parazitară, protestantismul – speţa cea mai necurată a creştinismului, biserica creştină („cea mai mare corupţie din câte s-au putut concepe”) n-a canonizat decât pe nebuni sau pe marii şarlatani, adevăruri presupuse logice care-l îndreptăţesc pe Nietzsche să afirme ba că „Toţi cei slabi şi prăpădiţi să moară, aceasta e prima lege a iubirii noastre pentru oameni”, ba că „Pentru mine, creştinismul este o nemuritoare pată de ruşine pe omenire”.

a)Marea schimbare adusă de anul 1871 în gândirea şi opera lui Nietzsche. Având din ce în ce mai acut sentimentul unui fatal eşec ca filolog, el scrie în acel an Naşterea tragediei sau elenism şi pesimism, carte care – publicată în 1872 – marchează ruptura lui Nietzsche cu filologia clasică şi anunţă – ne spune Ştefan Augustin Doinaş în Prefaţă la Aşa grăit-a Zarathustra – „angajarea lui pe drumul unei filosofii proprii”. Tot în această lucrare el lansează binomul apolinic-dionisiac, care va face o strălucită carieră în estetica europeană: apolinicul vizează arta plastică, iar dionisiacul arta fără imagini vizuale (muzica).

b)Atacul împotriva lui Richard Wagner, după ce anul 1878 îi îndepărtează pentru totdeauna pe unul de celălalt. Acum Wagner îi apare lui Nietzsche ba ca un neîntrecut „artist decadent” şi ca „cel mai mare miniaturist în muzică”, ba ca „un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori”.

Cât priveşte muzica wagneriană, aceasta este apreciată de filosoful nostru critic în capitolul Popoare şi patrii din Dincolo de bine şi de rău nu doar ca una care „nu are în ea nimic frumos, nimic sudic, nici urmă de delicată seninătate a cerului meridional, nici un dram de graţie sau de dans şi cu atât mai puţin vreo voinţă de logică”, ci şi ca o muzică fără urmă de germanism în ea, întrucât „distincţia ei constă tocmai în faptul că ea îşi are obârşia în izvoare şi impulsuri supragermane”.

c)Atacul îndreptat împotriva „lucrătorilor în filosofie”, aceşti „filosofi corciţi” care au corupt gândirea şi au îndepărtat lumea noastră modernă de admirabila filosofie a celor pe care el îi consideră „pustnici ai spiritului” şi „gânditori de viţă regească”: Heraclit, Platon, Empedocle etc.

La fel ca în cazul lui Wagner, după ce anul 1878 marchează ieşirea lui Nietzsche din rândul admiratorilor lui Schopenhauer, maestrul îşi primeşte porţia lui de sclipitoare săpuneală din partea fostului discipol: „Prin furia lui lipsită de inteligenţă manifestată faţă de Hegel, el a reuşit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generaţie germană şi cultura germană...” Şi mai departe: „Schopenhauer (în ceea ce priveşte simţul istoric, nota mea, G.P.) era de o sărăcie, insensibilitate şi negermanism duse până la geniu”.

d)Privire critică azvârlită în Dincolo de bine şi de rău asupra germanilor, englezilor şi francezilor. Astfel, germanii îi apar lui Nietzsche ca „un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare şi corcire a raselor”, cu un suflet care are în el „culoare şi galerii, peşteri, tainiţe, temniţe...” Marea găselniţă a germanilor este evoluţia, care braţ la braţ cu berea şi cu muzica germană, „lucrează pentru germanizarea întregii Europe”.

În comparaţie cu Franţa, care „continuă să fie sediul celei mai spirituale şi celei mai rafinate culturi din Europa”, Anglia este ţara unei profunde mediocrităţi („vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne”) şi a unei rase total nefilosofică şi nemuzicală.

e)Critica adusă ştiinţei şi slujitorilor ei: Dacă ştiinţa este considerată de Nietzsche drept o rătăcire, savantul îi apare ca un om de soi nearistocratic, care prin faptul că este înzestrat cu hărnicie şi cu o docilă resemnare în ceea ce priveşte locul lui pe scara socială, îi aminteşte de...o fată bătrână, adică – în comparaţie cu geniul – de o fiinţă incapabilă să procreeze sau să dea naştere.

Dacă avem în vedere faptul că, printre altele, despre femeie a afirmat că „marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenţa şi frumuseţea”, atunci pe bună dreptate ne putem întreba: Există totuşi cineva spre care se îndreaptă simpatia şi speranţele lui Nietzsche? Sigur că există, iar aceştia sunt adevăraţii filosofi, altfel spus oamenii aleşi. Căci ne spune Nietzsche despre adevăraţii filosofi (în egală măsură poruncitori şi legiuitori): „Cunoaşterea lor e creaţie, creaţia lor legiferare, vrerea lor de adevăr este voinţă de putere”.

Prin urmare, cu toate că oamenii aleşi sunt „mai delicaţi, mai rari” şi arareori reuşesc să se perpetueze prin urmaşi, totuşi – ne asigură dialectica nietzscheeană – din rândul lor va ieşi Supraomul a cărui naştere este anunţată de Zarathustra.

Cu bună ştiinţă am lăsat la urmă Aşa grăit-a Zarathustra, căci nu numai că este opera cea mai reprezentativă a lui Nietzsche (adevărata filosofie în care autorul s-a găsit pe sine şi cartea care le rezumă pe toate celelalte), dar în acelaşi timp – aşa cum just precizează Karl Jaspers – „este singura simfonie pe care a reuşit să o orchestreze de la un capăt la altul – el, omul fragmentelor şi al schiţelor”.

Dar filosofia nietzscheeană nu este nici cuminte, nici tradiţională, pentru că autorul nu s-a sinchisit de atari marafeturi burghezo-didactice. Cum filosofia sa nu este altceva decât „poezia sufletului său” (C.Rădulescu-Motru), ceea ce a dorit Nietzsche să împărtăşească cititorilor săi nu este nicidecum firul raţionamentelor, ci starea lui sufletească.

Acestui scop i se subordonează întreaga tehnică sau, mai bine spus, maniera de scriere a cărţii Aşa grăit-a Zarathustra. Concepută în limba vechilor cântece biblice (uneori parodierea Bibliei devine de-a dreptul supărătoare) şi încărcată până la refuz de aforisme şi parabole, forma de alcătuire a cărţii se situează la intersecţia dintre poezie şi filosofie.

Se ştie prea bine, iar Ştefan Augustin Doinaş o confirmă, că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia făcută de Platon între logos şi mythos, desigur, cu discreditarea celui de-al doilea concept. Pornind de-aici, Aristotel, Kant şi Hegel reprezintă linia filosofică de maximă autoritate în ceea ce priveşte categoricul separatism dintre artă şi filosofie. Căci pentru Hegel, de pildă, „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”.

Dar cum Nietzsche nu recunoaşte nici măcar autoritatea presocraticilor dincolo de teorie, iată-l ridicându-se împotriva vechii distincţii platoniciene, adică – ne spune Ştefan Aug. Doinaş – „teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul «discursului mixt», în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic”. Se poate spune că în acest chip, Friedrich Nietzsche îl anunţă pe filosoful-artist, noul tip de filosof.

Neîndoios că Aşa grăit-a Zarathustra este o operă valoroasă. Dar nici pomeneală să aibă valoarea pe care i-o atribuie autorul: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeaşi înălţime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (...), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanţei, a solitudinii azururilor în care trăieşte opera mea”.

Fireşte, un bun cunoscător al operei nietzscheeene – l-am numit pe Eugen Fink, cel care a scris o carte consistentă despre părintele lui Zarathustra, nu poate fi prins cu una-cu două în plasa lăudăroşeniilor filosofului nostru, acestea dovedindu-se în stare doar să-l contrarieze: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiţi de asemenea afirmaţii. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebuneşti a lui însuşi?...”

Iar puţin mai încolo, exegetul caută să fie cât mai obiectiv în aprecierea artei lui Nietzsche: „Desigur, Zarathustra nu posedă marea valoare pe care i-o atribuie autorul. Poemul conţine prea multe efecte, prea multe jocuri de cuvinte, prea multă «conştiinţă». Numai arareori simbolurile sunt reuşite, numai arareori se produce acea coincidenţă între particular şi general, în care e prezentă în toată puritatea ei o putere care agită lumea. Cel mai adesea imaginea şi gândirea diverg. Valoarea estetică a lui Zarathustra este indenegabilă, dar ea rezidă înainte de toate în parabolă...”

Cât priveşte componenta filosofică a poemului, se pare că la acest capitol încă nu s-a ajuns la un consens deplin al opiniilor exegeţilor. Căci dacă pentru majoritatea acestora, patru sunt ideile fundamentale pe care, mai mult sau mai puţin explicit, le vehiculează în Aşa grăit-a Zarathustra – moartea lui Dumnezeu, Supraomul, voinţa de putere şi eterna reîntoarcere, asta nu-l împiedică pe Martin Heidegger să acorde atenţia cuvenită celor şase cuvinte fundamentale din opera lui Nietzsche (nihilism, transmutaţia tuturor valorilor primite, voinţa de putere, eterna reîntoarcere şi Supraomul, moartea lui Dumnezeu fiind implicită), cuvinte prin care autorul lui Sein und Zeit (Fiinţă şi timp) vorbeşte despre metafizica epocii noastre. Pentru că potrivit opiniei lui Heidegger, „metafizica lui Platon nu e mai puţin nihilistă decât metafizica lui Nietzsche” şi că tehnologia modernă nu este altceva decât „un platonism răsturnat”. Iar enigma filosofiei lui Nietzsche, văzut ca ultimul filosof al metafizicii, după părerea aceluiaşi Heidegger constă în conexiunea dintre două cuvinte fundamentale – voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a Identicului.

1)În concepţia exegetului francez Gilles Deleuze, moartea lui Dumnezeu reprezintă una din etapele triumfului nihilismului, mai exact ea este văzută „ca o dramă intrareligioasă, ca o afacere între Dumnezeul iudaic şi Dumnezeul creştin”.

2)Supraomul apare în Prolog sau Precuvântarea lui Zarathustra (poemul este format din Prolog şi patru părţi) ca „sensul Pământului”, şi el este soluţia propusă de Nietzsche în vederea autodepăşirii („Şi tot acolo am ales din drum cuvântul Supraom, convingerea că omul e ceva ce trebuie depăşit”, citim în Partea a treia, capitolul Despre tablele vechi şi noi).

4)Dacă Jacques Sojcher interpretează eterna reîntoarcere ca pe un element al esteticii lui Nietzsche, în concepţia lui lui Gilles Deleuze eterna reîntoarcere este nu doar gândire selectivă, ci şi Fiinţă selectivă, şi asta pentru că numai afirmaţia revine, numai bucuria se reîntoarce, tot ce-i negaţie fiind expulzat prin însăşi mişcarea (roata) eternei reîntoarceri.

Aşa grăit-a Zarathustra reuşeşte să-l captiveze pe cititor prin pasiunea autorului pentru cuvintele compuse, acei „monştri verbali” cum îi alintă regretatul poet şi traducător Ştefan Augustin Doinaş, dar mai ales prin admirabilele aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe ogorul mănos al cărţii: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”, „Omul e ceva ce trebuie depăşit”, „Şi Dumnezeu îşi are infernul său – este iubirea lui faţă de oameni”, „Virtutea care dăruieşte este virtutea cea mai înaltă”, „Va trebui să redevii copil, să nu ştii ce-i ruşinea”, „Orice adevăr e curb, iar timpul însuşi e un cerc”, „Stând printre oameni te dezveţi de oameni”, „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, „Nimic nu merită nimic”, „Nimic nu e adevărat şi totul e îngăduit”.