“In autoportrete, Petraşcu e aşa cum îl vede Tonitza: ca un vrăjitor; fie că are o şapcă împinsă spre ceafă şi pipa în gură, ca lupii de mare, fie că îşi ia un aer hirsut, de solitar rămas să locuiască pe o insulă pustie, sau, cu o tichie pe creştet, pare ieşit dintr-un laborator de alchimist.”

In tablourile lui Petraşcu , “până şi florile, mobilele şi cărţile, şi chiar tăcerea, se mineralizează, iar pictura, dezamăgită parcă de metafizică, s-a decis să sărbătorescă firul de praf transformându-l în piatră preţioasă.”

“O pată  de culoare îi e uneori de ajuns acestui pictor cu vocaţie de orfevru pentru a ne dovedi că a avut ca nimeni altul la noi cultul materiilor preţioase. Se cufundă de multe ori în plăcerea pură a cizelatorului stăpânit de încântări tactile, în bucuria vrăjitorului care înnobilează lutul cel mai vulgar, minunându-se de harul său şi uitând restul. Dar nu-i putem contesta îndrăzneala de a nu se speria că merge într-un sens invers celui urmat de căutările artei moderne.”

Octavian Paler:”Un muzeu în labirint sau o istorie subiectivă a autoportretului”