Joseph Conrad a  călătorit pe mare mai bine de cincisprezece ani. Stie multe despre mări, despre vapoare şi despre viaţa dură de marinar. Toate acestea i-au folosit în realizarea unui roman deosebit, “Negrul de pe “Narcis””.

Autorul ne descrie călătoria făcută  pe nava  “Narcis”, de la Bombay la Londra, pe care Conrad a făcut-o şi în realitate. Un vas cu oameni de diferite naţionalităţi la bord care trebuie să convieţuiască într-un spaţiu limitat timp de  câteva săptămâni, e locul unde relaţiile umane se acutizează foarte uşor. Autorul romanului reliefează cu măiestrie nişte tipologii umane, nerenunţând niciun moment la firul acţiunii, ultimele zile de viaţă ale singurului marinar negru de la bordul vasului. Naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, al luptei omului cu natura dezlănţuită, al relaţiei dintre cei de pe vas, al atitudinii omului pus inevitabil în faţa apropiatului său sfârşit.

Se apropie momentul plecării vasului “Narcis” din portul indian Bombay:

“Pacea înstelată a Orientului era sfâşiată în zdrenţe de zbieretele furioase şi de văicărelile stârnite de tocmeala asupra unor sume ce variau între cinci anna şi o jumătate de rupie; şi astfel, intreaga suflare omenească îngrămădită pe vasele ancorate in portul Bombay lua cunoştinţă de faptul că pe “Narcis” fuseseră angajaţi noi marinari.”

Fiecare nou îmbarcat caută să obţină un loc de odihnă cât mai bun pe vas.

“Peste marginile albe ale cuşetelor răzbeau nişte feţe care clipeau din ochi, dar trupurile erau pierdute în bezna acelor acelor culcuşuri, asemănătoare unor nişe făcute pentru cosciuge într-o morgă văruită şi luminată.”

Pentru că, pe vas,

“Oamenilor cărora le acordă, din mila-i dispreţuitoare, un răgaz, marea cea veşnică le dăruie, în dreptatea ei, şi râvnitul privilegiu de a nu se odihni. In desăvârşita-i înţelepciune, ea nu le îngăduie să mediteze în tihnă la savoarea acră şi complicată a existenţei, pentru ca nu cumva să-şi amintească şi, poate, să regrete răsplata unei cupe amare, atât de adeseori gustată, şi atât de adeseori smulsă de lângă buzele lor cârtitoare, chiar când încep să-nţepenescă.”

Donkin, alt personaj - cheie al romanului, la îmbarcare, avea pe el haine murdare şi zdrenţuite. Ceilalţi îl ajută dându-i câte ceva din puţinul lor:

“Ei ii acordară numaidecât mila lor, cu voioşie, cu scârbă sau cu arţag.”

La apel:

“Oamenii răspundeau pe tonuri diferite: cu mormăituri surde, cu glasuri limpezi, sonore, sau, unii, pe un ton jignit, ca şi cum întreaga operaţie ar fi fost un ultragiu adus demnităţii lor, căci toţi se simt egali în faţa imensităţii nepăsătoare a mării şi în faţa exigenţelor aspre ale muncii.”

Pe mare,

“O sumedenie de stele spuzeau bolta pustie a nopţii senine. Străluceau, deasupra mării, de jur-împrejurul vasului, mai vii şi mai intense decât ochii unei mulţimi, şi la fel de insondabile ca sufletele oamenilor”.

Marinarii îndrăgeau nava pe care lucrau:

“La Bombay, marinarii de apă dulce, nişte ageamii, vorbeau despre “Narcis” ca despre “corabia aia cenuşie şi drăgălaşă”. Drăgălaşă! Zgârcită laudă! Noi ştiam că-i cea mai minunată navă lansată vreodată pe mare!”

In romanul lui Joseph Conrad elementele comice, relaxante, alternează cu elementele de mare dramatism, aşa cum o călătorie pe mare înseamna şi zile liniştite, şi furtuni violente.

O furtună deosebit de violentă e un prilej pentru scriitor de a ne arăta cât de bine stăpâneşte arta scrisului.

“Prin ceaţă se vedea un enorm talaz înspumat, care se apropia de vas, cu un urlet înfricoşător: ai fi zis că-i un nebun înarmat c-un topor, în stare de orice fărădelege.”

“Ridicat de un talaz uriaş, vasul lunecă o clipă, scuipând şuvoaie de apă prin fiece deschizătură a coastelor sale rănite.”

In timpul furtunii, vasul se apleacă periculos pe-o parte.

“…la fiecare aplecare a vasului, ne aşteptam să-l vedem lunecându-ne sub picioare, şi dându-ne la fund. Când făcu, in sfârşit, cea dintâi încercare hotărâtă de a se îndrepta, l-am încurajat cu un urlet anemic şi discordant.”

Ca să nu fie măturaţi de valurile iscate de furtuna de pe mare, marinarii sunt nevoiţi să se lege pe punte de orice obiect fix văzut acolo.

“ In lumina tot mai cenuşie a asfinţitului, o siluetă masivă se profilă la pupa, târându-se de-a buşilea, cu mişcările precaute ale unei dihănii greoaie. Era domnul Baker, secundul, care-şi trecea în revistă oamenii. Se oprea deasupra fiecăruia şi-i pipăia legăturile, încurajându-l cu câte o râgâială.”

După furtună, marinarii văd sticăciunile provocate:
 
“teuga devenise un deşert jilav. Marinarii îşi priveau consternaţi reşedinţa: plină de noroi şi de apă, suna a gol în vânt, presărată cu tot felul de rămăşiţe informe, întocmai ca o grotă ce se cască în trupul stâncos al unei faleze bătută de furtuni.”

Dramatismul acestui roman e prezent prin sublinierea ultimelor zile de viată ale negrului James Wait, aşa cum am mai spus, singurul negru de pe vas, şi singurul pentru care acest drum pe apă a fost ultimul, tuberculoza răpunându-l.

La apariţia sa pe vas,

“Negrul era calm, rece, impunător, superb. Era mai înalt cu o jumătate de cap decât cel mai înalt dintre ei. Era dispreţuitor şi condescendent în chip firesc, fără nicio afectare, ca şi cum de la înălţimea lui ar fi cuprins întrega imensitate a prostiei omeneşti şi s-ar fi hotărât să fie indulgent cu ea.”
“Işi ţinea capul sus, în lumina felinarului – un cap cu reliefuri luminoase tivite de umbre adânci, un cap viguros şi asimetric, cu o faţă teşită şi frământată, patetică şi brutală: masca tragică, misterioasă şi rebarbativă a unui suflet de negru.”

Wait spune despre apropiata sa moarte:

“Vorbea despre moartea lui apropiată, ca şi cum ar fi fost deja acolo, ca şi cum ar fi umblat pe punte, gata-gata  să se strecoare în singurul pat gol, ca să doarmă; sau ca şi cum ar fi stat cu el la masă, mereu. O amesteca zilnic in treburile noastre, în odihna şi-n distracţiile noastre. Nu puteam să cântăm ori s-auzim muzică seara, pentru că Jimmy (toţi îi spuneam aşa, cu duioşie, ca să ne-ascundem ura faţă de complicea lui) izbutise, cu ameninţarea morţii lui iminente, să-i tulbure până şi lui Ahile, posesorul unui acordeon, echilibrul mintal.”

Boala lui Wait se agravează.

“Arogant şi visător, se uita spre mare  şi nimeni n-ar fi putut spune ce-i cu omul acela negru care se ţinea deoparte, într-o atitudine meditativă, nemişcat ca o statuie.”

Cu toate că semnele apropierii sfârşitului sunt din ce în ce mai clare, Wait se agaţă cu disperare de viaţă:

“Indărătnicul lui refuz de a lua act de singura certitudine, căreia ii puteam urmări zi de zi apropierea, era la fel de tulburător ca eşecul unei legi a naturii.”

“Asculta cu nesaţ, încercând să scape de obositoarele divagaţii ale insomniei printr-o înregistrare atentă a celor mai vagi sunete. Scârţâitul vinciurilor îl umplea de bucurie, forfota şi murmurele marinarilor de cart il linişteau, iar căscatul prelung al vreunui matelot somnoros şi ostenit, îl făcea să răsufle uşurat.”

Ceilalţi marinari sunt afectaţi de suferinţa colegului lor.

“Oamenii veneau unul după altul să-l vadă. Vorbeau cu glas limpede, rosteau cuvinte vesele, repetau glume vechi, sau îl ascultau; şi fiecare dintre ei, ieşind, părea să lase în urmă o fărâmă din propria-i vitalitate, să cedeze un pic din propria-i vigoare, pentru a-i prelungi viaţa – acest bun suprem şi indestructibil!”

Donkin, un personaj important al romanului pe care l-am amintit la început, are ultima discuţie cu Wait:

“Donkin îşi plecă urechea spre buzele negrului şi auzi un sunet ca foşnetul unei frunze moarte purtate de vânt pe nisipul unei plăji. Desluşi apoi câteva cuvinte:
-Aprinde… lampa …şi du-te.”

Sfârşitul lui Wait se produce când nava este aproape de  apele maritime britanice. Ajunşi la ţărm, marinarii se îndreaptă

“ spre cârciuma “Calul negru” unde nişte oameni […] împart, scoţându-le din butoaiele lustruite, iluzii peste iluzii- iluzia puterii, iluzia veseliei, şi a fericirii, iluzia splendorii ş a  poeziei vieţii atât de necesară echipajelor de pe vasele ce se-ntorc din Mările Sudului.”

Nimic nu va putea şterge vreodată amintirile pe care această călătorie pe ape a lăsat-o in inima autorului.

“…câteodată şuvoiul amintirilor urcă năvalnic în susul întunecatului fluviu cu Nouă Coturi. Atunci, pe apele acelui şuvoi părăsit, văd cum lunecă un vas, un vas fantomatic, manevrat de un echipaj de fantome.Acestea  trec şi-mi fac semn, cu o voce spectrală. N-am smuls noi, oare, navigând laolaltă pe marea nemuritoare, un sens vieţilor noastre păcătoase?”

Dacă stau să mă gândesc, şi pe uscat, cu noi, ceilalţi, se întâmplă la fel. Găsim, până la urmă, un sens vieţilor noastre păcătoase…