“Intr-o noapte friguroasă din ianuarie 1920, beat, gesticulând pe străzile Parisului şi ameninţând statuile cu pumnul, Modigliani s-a despărţit de prietenii săi şi a rămas pe o bancă, fără palton, doar într-o haină subţire de doc. A doua zi, cu febră mare, a fost dus la spitalul săracilor. Era de multă vreme bolnav de plămâni.[…] Nu mai era nimic de făcut. La 25 ianuarie, Modigliani, în vârstă de treizeci şi şase de ani, moare la spital murmurând Cara, cara Italia.”

“…acest italian prin naştere şi francez prin adopţiune, care pretindea că Spinoza i-a fost strămoş, era în acelaşi timp tandru şi impulsiv; suna la uşa prietenilor cu un buchet de flori îngheţate în mână în dimineata de 1 ianuarie , sau ii trezea noaptea ca să le recite cu vocea lui caldă poeme de Villon, spre disperarea vecinilor sculaţi din somn; acest recalcitrant visător care punea o dulceaţă calmă şi melancolică în pictura lui şi o înverşunare devastatoare în viaţa lui, […] şi-a distrus viaţa cu meticulozitate, vânzându-şi desenele pentru un pahar de rom, tremurând de frig şi de deznădejde pe bulevardele Parisului,[…] scria totuşi sub un desen:”Viaţa e un dar”.”

“…adevărul [e] că frumosul italian venit la Paris a trăit între boemă şi dramă, beat de vin şi de poezie, colorând atmosfera cârciumilor afumate şi a atelierelor îngheţate din Montmartre şi Montparnasse. Numai aşa ne putem da seama cât de riguros de exact e paradoxul că Modigliani a trăit pentru a muri şi a pictat pentru a trăi.”

Octavian Paler:”Un muzeu în labirint sau o istorie subiectivă a autoportretului”