George Petrovai: Despre stat şi democraţie

Politica este o activitate specific umană, prin care se creează autoritatea necesară reglementării şi dirijării raporturilor dintre indivizi şi colectivităţi umane. Este o activitate atât de proprie omului, încât Aristotel definea omul prin zoon politikon. Tendinţa aceasta de instaurare şi menţinere a echilibrului social prin exerciţiul autorităţii dobândită în lupta politică, a dus la apariţia statului. Statul este organismul complex care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică cu caracter obligatoriu şi care caută să netezească asperităţile sociale prin pârghii adecvate, în vederea menţinerii ordinei şi siguranţei publice. Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, funcţiile acestuia au suferit transformări esenţiale în decursul istoriei. Astfel că în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul impunerii prin forţă a unor interese politice şi că în virtutea acestor interese “scopul scuză mijloacele”!

Chiar dacă pentru Hegel statul avea o esenţă divină, nici un stat n-a fost scutit în decursul existenţei sale de frământări şi tensiuni interne, lucru care a grăbit ieşirea unora dintre ele de pe scena istoriei înainte ca operaţiunea să fi fost finalizată de atacurile necruţătoare ale duşmanilor externi. Asemenea neajunsuri în modul de funcţionare al organismului puterii i-au determinat pe teoreticieni să critice vehement mecanismele sale de acţionare, iar pe deţinătorii puterii să introducă elemente noi în vederea întăririi şi perpetuării regimului politic. Scopul luptei politice fiind dobândirea puterii şi apoi menţinerea un timp cât mai îndelungat la cârma statului, istoria consemnează puţine exemple de deţinători ai puterii care să-şi fi dat demisia în perioada de echilibru a guvernării lor. După cum istoria unui stat, chiar a unui stat cu existenţă multiseculară, se poate lăuda cu extrem de puţine chipuri de conducători înţelepţi şi eficienţi, altfel spus cu adevărat iluştri şi vrednici de cinstire…

Punctul de vedere comun, preluat de doctrinele utopice şi socialiste, este că regimul politic cel mai avansat este cel care creează şi legitimează şanse egale de trai şi afirmare pentru toţi cetăţenii. Un astfel de regim şi-a adjudecat preţiosul nume de democraţie, căci într-un asemenea cadru politic puterea poporului este la ea acasă. Numai că tot din acest punct, fundamentul teoretic şi modalităţile practice de realizare a acestui deziderat se orientează în două direcţii antagonice: pe de o parte specificul comunisto-bolşevic, care, călăuzit de ideologia marxistă, apelează la forţă pentru a-i face pe cetăţeni “fericiţi” într-o manieră egalitarist-nivelatoare, de cealaltă parte democraţia occidentală – articulată pe parlament, vot universal şi separaţia puterilor – ce aşează la temelia praxis-ului său libera iniţiativă a individului, deodată cu întregul arsenal de libertăţi garantate prin Constituţie: libertatea cuvântului, a credinţei, a întrunirilor etc.

Democraţia a fost cu adevărat forma cea mai evoluată de guvernământ în Grecia antică, perioada de maximă înflorire spiritual-materială având loc în timpul înţeleptului conducător Pericle. În ciuda acestei evidenţe, Platon – adept al unei guvernări realizată de filosofi -, aprecia democraţia drept o formă degenerată de guvernământ. Poate că de aceea marele gânditor român Petre Tuţea spunea că în ceea ce priveşte democraţia, apeleaz la opiniile a doi filosofi antici – Platon şi Aristotel, şi la un filosof modern – Bergson. Părerea lui Platon despre democraţie deja am amintit-o. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el opina că democraţia este regimul politic în care fiecare face ce vrea. Iar Bergson afirma că democraţia este singurul regim politic compatibil cu libertatea şi demnitatea individului, numai că are un viciu incurabil: nu posedă un criteriu viabil pentru selecţia valorilor de conducere!

Dacă Benjamin Constant despărţea ireconciliabil libertatea de egalitate, deoarece pentru el libertatea înseamna democraţie, iar democraţia burgheză fiind reprezentativă şi nu directă ca cea antică, el recomanda pluripartidismul, Alexis de Tocqueville încearca o sinteză între libertate şi egalitate.

În momentul de faţă chiar şi fostele state din Estul Europei caută să-şi consolideze regimuri politice democratice. Lucrurile avansează greu, atât din cauza balastului lăsat de doctrina comunistă în minţile şi deprinderile oamenilor, cât şi din cauza rezistenţei opusă de structurile anacronice, care gândesc nostalgic şi merg stând pe loc în căutarea unor reţete rizibile de democraţie originală…

Cu toate că regimurile democratice oferă avantaje incontestabile în ascensiunea spre civilizaţie, progres şi bunăstare, aceasta nu înseamnă că societăţile unde ea este cultivată de secole (Apusul Europei, SUA, Canada etc.) sunt absolvite de convulsii şi nemulţumiri. Însuşi bătrânul democrat W.Churchill recunoştea că democraţia este un regim politic exasperant de imperfect, dar, adăuga tot el, altul mai bun nu cunoaşte.

În toate statele democratice există corupţie şi abuzuri, imoralitate şi dureri sociale, mase uriaşe de zdrenţăroşi şi flămânzi ce se mişcă într-un spaţiu şi un timp doar al lor, altul decât cel al pletorei de potentaţi, care mor sufocaţi de lux, ori se sinucid din plictiseală faţa de ceea ce-i lumesc şi din necredinţă în ceea ce-i divin. În toate statele democratice votul universal asigură victoria cantităţii în dauna calităţii, nicăieri parlamentarii nu sunt reprezentativi în totalitatea lor, iar în relaţiile dintre state nicicând nu vor prima principiile democratice ale respectului, reciprocităţii şi neintervenţiei brutale, ci cele ale forţei dictate de interesele guvernamentale şi ale coorporaţiilor. Şi atâta timp cât interesele particulare ale cetăţenilor unui stat cu veleităţi democratice sunt bine apărate, cine va fi dispus să ia aminte la gemetele câtorva milioane de

oropsiţi, implacabil striviţi sub greutatea democratică a bocancilor străini?! Să ne amintim atrocităţile declanşate în Estul Europei de politica “democratică” a cuplului Churchill-Roosvelt în timpul celui de-al doilea război mondial, iar mai nou de politica “bombardată” în Iugoslavia, Afganistan şi Irak…

Iată că la scară mondială democraţia internă a câtorva state puternice şi bogate este o veritabilă dictatură pentru statele mai mici şi mai sărace. O dictatură ce merge de la forme voalate de impunere: amendamente politice, sancţiuni economice, presiuni diplomatice etc., până la metode făţişe de amestec şi dictat: “căderi” de guverne şi intervenţii armate. Dar totul va fi justificat de organismele mondiale (acestea supravieţuiesc prin bunăvoinţa democratică, alias banii, celor puternici) şi statul maltratat va fi pus la stâlpul infamiei mondiale după o exemplară (!) perioadă de embargou şi sancţiuni economice, care vor subţia până la inexistenţă rezervele şi aşa fragile ale statului rebel. Prin urmare se distinge frica drept una din componentele sistemului democratic (sic!) impus şi dirijat! Cel puţin în cazul celor care depind de bunăvoinţa şi capriciile unui democrat atotputernic…

Cum se explică atunci resentimentele cu care este privită dictatura existentă într-un perimetru naţional? Prin aceea că supralicitează poziţia unui individ şi a acoliţilor săi în dauna majorităţii, deci prin aceea că dictatura violează ideea de echilibru social prin modul imperativ şi arbitrar în care este refuzat dialogul social şi este promovat monologul poruncitor-inflexibil, indiferent de consecinţele aberante ale acestui procedeu sterilizant şi strivitor. Totuşi, trebuie să facem distincţie între dictatura benefică şi cea malefică. De pildă, este de părere Petre Tuţea, dictatura lui Franco a fost benefică. Însăşi fosta secretară generală a Partidului Comunist Spaniol, Dolores Ibaruri, a recunoscut că la fuga ei în Moscova, fieful bolşevismului mondial, Spania era o ruină, pentru ca la întoarcerea ei după căderea lui Franco, să găsească o grădină! Negreşit că autoritarismul lui Franco a fost binevenit, el modernizând Spania în pofida opoziţiei comuniste mondiale…Tot aşa Salazar în Portugalia şi Mussolini în Italia au fost dictatori benefici pentru ţările lor şi absolut necesari pentru perioada de început, măcar prin aceea că s-au opus din răsputeri influenţelor tot mai insidioase ale bolşevismului.

Faptul că democraţia are vicii de fond se explică prin imperfecţiunea, chiar prin stângăcia realizărilor umane: Este o formă de comunitate acceptabilă, mai bună şi mai profitabilă decât altele, dar e departe de a mulţumi întreaga suflare! Un regim este perfect suportabil atunci când cea mai mare parte din cetăţeni îşi văd de rosturile lor, întrucât prin grija regimului li s-au edificat aceste rosturi. Iar dacă el contribuie la întărirea clasei de mijloc şi la propăşirea reală a cetăţenilor, are toate şansele să fie considerat de aceştia un regim bun şi util.

Doar în faţa lui Dumnezeu oamenii sunt deopotrivă egali şi liberi. Adică ceea ce pe Pământ are un deplin caracter antinomic – necesitatea şi libertatea, prosperitatea şi egalitatea, în vecinătatea divinului se armonizează şi devine evidenţă. Explicaţia acestui mister ni se desluşeşte din învăţăturile Mântuitorului Iisus: El este Cel care aşează la rădăcina relaţiilor dintre oameni iubirea sinceră, totală; El este Cel ce-i caută pe pcătoşi, deoarece “cei bolnavi au nevoie de doftor, nu cei sănătoşi”; El ne îndeamnă să respingem bogăţiile exterioare “pe care le fură hoţii şi le mănâncă moliile” şi ne îndeamnă la o necontenită îmbogăţire lăuntrică, singura modalitate de-a urca în transcendenţă ca egali în faţa Atotputernicului. Prin urmare, adevărata democraţie trebuie s-o instaurăm mai întâi în noi prin credinţă, smerenie şi iubire, cu adevărat adică “să dăm Cezarului ce-i a Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”. De-abia pe urmă se poate tinde la democraţie naţională şi la scară mondială, căci atunci în mod sigur va opera iubirea sinceră dintre semeni, deopotrivă cu respectul legilor existente.

Ce-ar însemna respectarea întru totul a Decalogului? În plan imediat, falimentul justiţiei terestre, datorită impreciziei şi ipocriziei de care dă dovadă; într-un plan superior instaurarea autenticei democraţii, aşa cum în momentul de faţă este doar îndelung râvnită. De-abia homo religiosus va întemeia adevărata democraţie!