“Munch stă în picioare, cu mâna dreaptă, în care ţine ţigara, dusă la piept, învăluit într-o ceaţă vălătucită, nevrozată, sumbră, ca un fum gros. E îmbrăcat corect, cu o eleganţă rece, şi caută să fie calm. Să pară calm. Fumează şi ne interoghează cu privirea. Nu ţine să fie patetic. Dimpotrivă, încearcă să fie cât mai discret, să-şi ascundă angoasa, panica. Dar discreţia, prea încordată, sfârşeşte prin a dezvălui că omul acesta e nefericit. S-a vârât în discreţia lui ca într-o cămaşă de forţă. O tristeţe malignă, netratată, incurabilă, transformă discreţia glacială în cămaşa lui Nessus.”

“De la acest autoportet la cel pe care-l numeşte “Intre orologiu şi pat” trece aproape o jumătate de secol de spaimă.Toate autoportretele sale, declarate ca atare sau nu, spun asta. E un Goya nordic, nevropat, trecut prin clinica de neurologie din Copenhaga, posedat de o teamă dureroasă, traumatizat de cei doi îngeri negri care l-au însoţit, a spus-o el însuşi, toată viaţa, boala şi moartea, un Goya la care nu somnul raţiunii, ci panica raţiunii naşte monştri, mai bine zis monstrul.”

“ O femeie pe un pod, se ţine cu mâinile de cap şî ţipă. Un  ţipăt lung, paroxistic, insuportabil. Niciodată n-am crezut că poţi să priveşti un ţipăt. Am fost convins că ţipetele trebuie auzite. De pictat, cum să le pictezi? Să arăţi o gură enormă, ca un crater de vulcan, deschisă, urlând? Femeia aceasta, îngrozită şi lividă, ţipă însă prin toţi porii. Se transformă în ţipăt. In spatele ei, ceva mai departe, o pereche îşi continuă, netulburată, mersul. N-a auzit ţipătul? Nimeni nu vrea să audă pe nimeni, nimeni nu e dispus să înţeleagă pe nimeni. […] vidul din jurul femeii care trece pe pod e atât de mare, atât de ermetic încât dincolo de el nu pătrunde niciun ecou, deşi până şi cerul, acoperit parcă de un curcubeu imens şi strident , a devenit ţipăt.”

“Privesc autoportetele pe care Munch şi le-a făcut spre sfârşitul vieţii, cu un sentiment de vinovăţie.E bătrân, slab, încovoiat de ani, de angoase. Cei doi îngeri negri care l-au însoţit mereu, boala şi moartea, nu se văd, însă li se simte prezenţa. Si am ciudata senzaţie că sunt unul dintre cele două personaje aflate pe pod, în spatele femeii terorizate, care nu aud ţipătul”

Octavian Paler:”Un muzeu în labirint sau o istorie subiectivă a autoportretului”