| Stihuri din lumină (VII) |
|
699 Afişări |
| Scris de George Petrovai |
| Marţi, 13 Decembrie 2011 18:36 |
 1.[Suntem purtați de vântul sorții...] Suntem purtați de vântul sorții ca niște zmeie de hârtie, ce se înalță și coboară dup-a hazardului solie. Și pare-li-se celor mari că-n empireu vor locui, de-or fi mai sus cu o fărâmă și zmeie mici de vor umbri. Dar li-i avântul sugrumat de sfoara strânsă-n ghemul karmei, cum implacabil fu fixat în legea vieții și a turmei. 2.Balada resemnaților Când un popor îngenunchează și-n umilință se complace, ba chiar visează la mărire în somnolența lui sagace, ce spiritul i-o luminează cu zicători precum aceea că netăiat rămâne capul plecat la pieptul mumei Geea, e semn atunci fără tăgadă de resemnare roditoare în minți și brațe vlăguite de-a sorții mână strivitoare. Iar resemnarea românească se-nvederează-n tot și toate: în ciocoism și-n sărăcie, în tâlhării și-n nedreptate. Pînă și imnu-și dă obolul la propășirea resemnării, prin implorările-ndreptate spre-un ceas român al deșteptării... Așa istoria se țese peste românii toropiți, ce strigă doar de au coșmaruri că îndeajuns au fost mințiți. Steaua mea Nopți la rînd în ani și ani am scotocit prin cer căutându-mi steaua care, zice-se, s-a-mborțoșat cu bietul meu noroc, și-am tot strigat fără-ncetare spre cerul surd și greu de-atâtea stele lucitoare: ”Cum ai putut - o, nesătulo – să faci ca bogătanul din pilda lui Nathan, luându-mi singura mioară blândă, bălăioară, ce purta în lână dorul după stână, iar în behăit, jalea după cel jertfit?” Dar de răspuns nici pomeneală, când tot acuși-acuși pomu-nstelat se scutură și zvârle-n neființă povara veșniciei eșuate pe stele decedate, așa ca farmazoana mea. Ștergându-mă atunci pe bot după-ndelung doritul norocel tras printr-un inel și-având dovezi ajutătoare de-a dreptul zdrobitoare despre secretul pact dintr-a lui este veșnicie și cea a lui nu este de-atâta timp mai avui parte cât cere pregătitul pentru moarte. Sighetul Marmației, George PETROVAI 21 oct. 2011 |