Romanul  lui George Orwell “1984”, publicat in 1949, ne avertiza  despre ce avea să urmeze. Câţi dintre cei care l-au citit atunci au intuit pericolul? Câţi dintre cei care il citesc azi îşi mai amintesc de acei ani cu unicul conducator, “cel mai bun dintre cei mai buni”? Indrăznesc să spun şi să sper că răspunsul la ultima intrebare nu e decât unul singur: mulţi…

Că tot am amintit de “unicul conducător”, să ştiţi că Orwell il numeşte “Marele Frate”. Acest Mare Frate are portrete peste tot. Sunt multe asemănari între cele imaginate de scriitorul englez şi cele trăite de noi. Trăite, nu imaginate!

In organizarea statului imaginar al lui Orwell guvernul are în componenţă, printre altele,

“Ministerul Adevărului, care se ocupă cu ştirile, cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menţinerea ordinii şi disciplinei, şi Ministerul Abundenţei, care răspunde de treburile economice. In Nouvorbă, numele lor sunt Minadev, Minipax, Miniiub şi Minabund.”

Adevărata faţă a celor patru ministere este, de fapt, cu totul alta:

“Cinismul [partidului] se observă şi în denumirile celor patru ministere ce guvernează astăzi Oceania.
Ministerul de Pace se ocupă de război. Ministerul Adevărului cultivă minciuna.
Ministerul Iubirii cultivă tortura. Ministerul Belşugului organizează foametea.”

In romanul lui Orwell este vorba de un nou limbaj, inventat şi îmbunătăţit de slujbaşii partidului, limbaj numit de scriitor nouvorbă.

Inventarea unei limbi noi, un fel de “limbaj de lemn” de pe meleagurile noastre…

“De exemplu cuvântul “bine”. Odată ce il avem pe “bine”, cui ii trebuie şi un altul contrar, pe “rău”? “Nebine” nu e cu nimic mai prost. Ba pare chiar mai reuşit, căci exprimă cât se poate de bine o idee absolut contrară lui “bine”. Cuvinte ca “minunat”, “încântător” nu-şi mai au rostul. “Plusbine” e suficient pentru exprima ceva mai mult decât simplul “bine”.

Limba inventată-neolimba-“este unicul idiom de pe pământ al cărui lexic scade pe zi ce trece”.

In romanul “1984” ni se prezintă viata unui om care are nenorocul să trăiască intr-o ţară imaginară, Oceania. Cu mari precauţii reuşeste să-şi facă o prietenă, îşi face iluzii că va putea trăi  fericit alături de ea, dar dorinţa de a lupta impotriva dictaturii îl determină să intre, împreună cu iubita sa, intr-o organizaţie clandestină. Normal că trădarea funcţionează şi cei doi sunt prinşi, torturaţi şi reeducaţi… Despre această  “metamorfoză”  voi mai scrie câteva cuvinte la sfârşitul acestei recenzii.

In lumea lui Winston totul este supravegheat.

“Poliţia Gândirii -numai ea contează. In spatele lui Winston, vocea de la tele -ecran îi dă înainte despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepţionează şi transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar scoate Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, poate fi captat; în plus, atâta timp cât se află în câmpul vizual al plăcii de metal, poate fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat.”

E  o lume a turnătorilor de la cea mai fragedă vârstă, a copiilor care-şi dau părinţii pe mâna autorităţilor.

“-Cine te-a denunţat? întrebă Winston.
 -Fiică-mea, zise Parsons cu un orgoliu îndurerat.Trăgea cu urechea la gaura cheii. A auzit totul şi a doua zi m-a şi dat pe mâna patrulelor. […] sunt mândru de ea. Se vede că am educat-o aşa cum trebuie.”

Eroul romanului e nevoit să participe in fiecare zi la cele” Două Minute- de- Ură”- un fel de invatamănt ideologic de la noi.

“Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două- Minute- de - Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el provoacă automat frică şi mânie.”

In acea lume se mănâncă la cantina de la locul de muncă.

“Amândurora li se servi prânzul raţionat: câte o strachină de friptură de culoare roz-cenuşie, o felie de pâine, un cubuşor de zahăr, o ceşcuţă de cafea neagră Victoria şi câte o tabletă de zaharină.”

Prânzul raţionat… Si la noi se punea problema unei asemenea grozăvii la un moment dat…

Lipsurile materiale de orice fel fac parte integrantă din campania de reeducare a poporului. De aceea Winston rămâne impresionat când prietena sa face rost de nişte “bunătăţi” din cămările partidului.

“…fata îl servise cu o ciocolată mai puţin obişnuită. Era întunecată la culoare, strălucitoare şi învelită in foiţă de staniol.”

“-De unde ai facut rost de atâtea bunătăţi?
 -Din proviziile Partidului Interior.”

Intenţia lui Winston de a ţine un jurnal “pentru când adevărul va exista, iar ceea ce a fost nu va putea fi prefăcut” , plus intâlnirile cu prietena sa, neautorizate de partid, sunt delictele grave pentru care personajul principal al romanului si partenera lui sunt inchişi şi “reeducaţi” in Ministerul Iubirii (ce denumire cinică a gasit Orwell pentru un loc unde se torturau oamenii!…)

Când laşi “urme” ţinând un jurnal în care critici glorioasa orânduire din care faci parte, singurul lucru normal la care să te aştepţi este să fii prins şi “reeducat”.

“Pentru Winston era tot aia de va continua să-şi ţină jurnalul sau de va renunta la scris. Oricum, Poliţia Gândirii va pune mâna pe el. Comisese o crimă capitală. Ii zicea crimentală (crimă mentală sau crimă de gândire).”

Winston scrie jurnalul pentru posteritate,

“Pentru când adevărul va exista, iar ceea ce a fost nu va putea fi prefăcut”

Aminteam pe la începutul comentariului de asemănările dintre lumea imaginară a lui Orwell şi lumea in care trăim.

“Dintr-o ulicioara lăturalnică răzbăteau pâna la el sute de glasuri de femei. A inceput rebeliunea! Gândi el.”

Nu era aşa ceva. Femeile se certau pe nişte cratiţe scoase la vânzare la un preţ mai scăzut. Orwell şi-a imaginat o astfel de lume absurdă. La noi, nu cu mult timp in urmă, am văzut la televizor o mare imbulzeală pentru nişte tigăi…

Când vorbim de un partid unic, de un conducător absolut, e clar că

“Idealul Partidului era ceva terifiant şi scânteietor: o ţară de fanatici care marşăluiesc in bloc, umăr la umăr, intr-o unitate desăvârşită; care gândesc la fel şi strigă la nesfârşit acelaşi slogan; lucrând, luptând, triumfând fără niciun răgaz, pedepsind pe trădători…” şi

“Unui membru de partid i se cere să nu fie tentat de niciun sentiment privat, în afara entuziasmului, care să-l stăpânească mereu. Se presupune că el îşi trăieşte viaţa intr-o continuă şi frenetică ură împotriva duşmanilor dinafară şi a trădătorilor din interior, într-o exaltare provocată de victoriile repurtate şi într-o absolută umilinţă în faţa forţei şi intelepciunii Partidului. Insatisfacţia cauzată de o viaţă atât de deşartă e înăbuşită cu multă pricepere prin vibraţia emoţională a Celor-Două-Minute-de-Ură.”

Winston, in urma perioadei petrecute in Ministerul Iubirii,

“Mărturisi că asasinase membri de seamă ai Partidului, difuzase materiale subversive de propagandă, deturnase fonduri publice, vânduse străinilor secrete militare, sabotase pe toate căile. Mărturisi că încă din 1968 fusese spionul plătit al Asiei Orientale. Recunoscu de asemnea că e credincios şi că admiră capitalismul.”

Este necesar întotdeauna un  Minister al Iubirii pentru societăţile cu un partid unic, pentru că

“Puterea constă în a pricinui durere şi a umili. Când un om nu suferă, cum poţi fi sigur că te ascultă pe tine şi nu-şi face poftele inimii?”

Winston se transformă radical.

“Acum toate se aranjaseră, totul îşi recăpătase desăvârşirea. Lupta era încheiată. Se învinsese definitiv. Il iubea pe Marele Frate.”

Să te invingi definitiv…Cunoaşteţi ceva mai cumplit îndreptat împotriva demnităţii umane? Greu de răspuns afirmativ…