“In autoportretele din perioada pariziana ne deruteaza o vreme prin aspectul de “om de lume” pe care reuseste sa şi-l dea. Poartă des pălărie, de fetru sau pâslă, se imbracă in costum, cu cravată.”

“In următoarele autoportrete renuntă din ce in ce mai evident să se preocupe de tinută. Trăsăturile i se inăspresc. Sub sprâncenele stufoase, privirea e pătrunzatoare, incordată, inainte de a deveni obosită. Dar abia acum ne dăm seama de ce preferă să picteze ochi omenesti in loc de catedrale. “Căci in ochi e ceva ce nu afli intr-o catedrală…si anume sufletul unui om”, spune acest olandez care caută in altii un frate si in sine un strain.”

“Poate fiindcă ştie că “e foarte greu ca omul să se cunoască pe sine” s-a intors mereu spre oglindă, făcându-şi in scurta lui cariera de pictor peste patruzeci de autoportrete.”

“…cu ochii sai inflamati uneori de efortul de a privi mult timp in lumina, cu barba sa tepoasa, si mai ales cu acea masca de indescriptibila tristete care impresioneaza in fiecare autoportret, van Gogh locuieste parca intr-un desert. Un desert care l-a insotit peste tot.”

“ Chiparosii răsuciti de căldură, nodurosi si funebri, seamănă cu viata lui, dar e greu de găsit in toată istoria artei o singurătate atât de luminoasă ca a lanurilor sale de grâu. Van Gogh are obsesia galbenului pentru că galbenul este culoarea iubirii. El locuieste intr-un desert cu o inimă sufocată de tandrete si, asemenea celuilalt mare olandez, Rembrandt,  e cu atât mai tandru si mai explicit cu cât e mai singur.”

“Acum pot să spun mai limpede, probabil, de ce van Gogh mi se pare un sfânt laic. Nimeni nu si-a plătit vama pentru eternitate atat de scump, dăruind nu ceea ce avea in plus, ci flacăra care-l mistuia.”

Octavian Paler: “Un muzeu in labirint sau o istorie subiectiva a autoportretului”