Cele trei principate româneşti, în secolul al XVII-lea sau Secolul Românesc

Scris de Arhimandrit Dr Ioam Marin Malinas

Sâmbătă, 30 Iulie 2011 08:12

După Unirea scurtă, dar cu urmări pozitive în timp, a lui Mihai Viteazul (1599 – 1601), participarea Principatului Transilvaniei ca stat suveran la semnarea Păcii de la Westfalia, în data de 24 octombrie 1648, la Osnabrück şi Münster, domniile glorioase ale domnitorilor Matei Basarab (1632 – 1654), Şerban Cantacuzino (1678 – 1688), Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), în Ţara Românească, a lui Vasile Lupu (1634 – 1653), în Moldova, la care mai adăugăm diferitele tratate politice, încheiate între principii şi domnitorii celor trei ţări româneşti, activitatea tipografică şi cea bisericească, ne determină să declarăm secolul al XVII – lea, ca SECOLUL ROMÂNESC (vezi Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1–3, Bucureşti, 1992, mai ales vol. 2, p. 5–288).

Înainte chiar de perioada celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII- lea, adică de fenomenul “Iluminist”, Iosefinist şi Postiosefinist, cu influienţele lui asupra Transilvaniei, secolul al XVII– lea rămâne totuşi mai pregnant şi cu urmări mult mai profunde asupra Istoriei Româneşti. Secolul al XVII– lea a fost mai paşnic şi echilibrat, în comparaţie cu “secolul luminilor” şi al “Aufklärung–ului“ preiosefinist, iosefinist, postteresian şi postiosefinist. Pentru Transilvania, prima jumătate a secolului al XVIII– lea a însemnat un regres, o stare de întuneric, de revenire la situaţia de dinainte de secolul al XVII– lea. Abia din a doua jumătate a secolului al XVIII– lea, se poate vorbi de un început, de un curs ascendent, al evenimentelor, de o reluare din secolul al XVII– lea, a cursului lor, după blocajul de o jumătate de secol, întâmplat în prima parte a secolului al XVIII– lea. Să ne gândim doar la urmările Unirii cu Roma (1697–1701), în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XVIII– lea şi la începutul domniilor fanariote în Moldova, în anul 1711 şi în Ţara Românească, în anul 1716, pentru a ne da seama de epoca de regres din acest secol, în comparaţie cu secolul al XVII- lea.

În secolul al XVII–lea, Principatul Transilvaniei devenise o putere europeană chiar, iar domnitorii din Ţara Românească şi Moldova, mitropoliţii, episcopii, boierii şi mănăstirile desfăşurau o activitate culturală strălucită (vezi în sensul acesta lucrarea Maja DEPNER, Das Fürstentum Siebenbürgen im Kampf gegen Habsburg. Untersuchungen über die Politik Siebenbürgen während des Dreißigjährigen Krieges, Verlag von W. Kohlhammer, Stuttgart, 1938, 331 p.).

Unirea lui Mihai Viteazul, din anii 1599–1601 a fost imitată şi urmată de alte încercări de “unificare” sau “restaurare”, chiar numai sub aspect militar sau abuzive, în cele trei Principate Româneşti. Restaurarea Regatului Dacic sau Restaurarea “Dacică”, din partea principilor calvini ardeleni era compensată sau continuată de tendinţele de restaurare a Imperiului Bizantin, în Principatele Moldova şi Ţara Românească, acţiuni stimulate de nobilii creştini fanarioţi din Constantinopol, cu acordul tacit al Patriarhiei Ecumenice (vezi Dan IONESCU, Şerban Cantacuzène et la restauration byzantine. Un idéal à travers ses images, în vol. ÉTUDES BYZANTINES ET POST - BYZANTINES, I, Publié par les soins de Eugen STĂNESCU et Nicolae – Şerban TANAŞOCA, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979, p. 239 – 268 ). În acelaşi timp se constată şi mişcarea de rezistenţă împotriva elementului grecesc în Moldova şi în Ţara Românească, mişcare, ce se va accentua şi dezvolta în secolul al XVIII– lea. În Transilvania se va constata lupta românilor pentru rezistenţă, împotriva presiunilor calvinizante şi pentru libertăţi sociale.

Iată ce idealuri mari frământau societatea înaltă a timpului, în toate trei Principatele Româneşti, după uciderea lui Mihai Viteazul, în tot cursul secolului al XVII– lea. Domnitorul Şerban Cantacuzino (1678–1688) al Ţării Româneşti a fost unul dintre exponenţii ideii de restaurare bizantină, iar prinţul Gabriel Bethlen (1613 – 1629) al Transilvaniei, dorea fondare Regatului Unit al Daciei, cu includerea celor trei Principate Româneşti, pentru a menţiona doar două personalităţi. În acest scop, adică pentru fondarea Regatului Unit al Daciei, în sens calvino-maghiar, Gabriel Bethlen, în anul 1627 a şi cerut sprijinul Porţii Otomane, intenţie care nu exprima însă interesul politic al turcilor. (vezi ETUDES HISTORIQUES HONGROISES 1980, publiées à l‘ occasion du XV–e Congrès International des Science Historiques par la Commission Nationale des Historiens Hongrois, în colaborare, vol. I si II, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1980 ). Înaintea lui Gabriel Bethlen, la 29 decembrie 1610, Principele Gabriel Báthory al Transilvaniei (1608 – 1613) a atacat Ţara Românească, a ocupat capitala Târgovişte, iar la 26 ianuarie 1611 s-a proclamat Principe al Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Nefiind recunoscut de sultan, în data de 16 martie, 1611 s-a retras la Alba Iulia.

Numai lista tipografiilor din cele trei ţări româneşti constituie o dovadă a înfloritoarei vieţi culturale româneşti, de care s-a bucurat secolul al XVII – lea, în spaţiul carpato–danubian: Câmpulung, 1635; Govora, 1637; Dealu, 1644; Târgovişte, 1646; Bucureşti, 1678; Buzău, 1691; Snagov, 1696; Râmnic, 1705; Iaşi, 1642; Alba Iulia, 1640; Sebeş, 1683.

Prin tipăriturile din secolul al XVII– lea, s-a desăvârşit şi acţiunea de introducere a limbii române în Biserică, adică înlocuirea limbii slavone ca limbă liturgică la români, cu limba română, o realizare deosebit de importantă, care merită subliniată în mod pregnant. Aşa se explică şi existenţa limbii române în Biserica Unită din Transilvania, după anul 1698 şi acceptarea ei ca atare, de către autorităţile imperiale, de către cardinalul Kolonics, de către iezuiţi şi mai târziu de Roma chiar. Dacă în momentul în care au avut loc tranzacţiile de Unire cu Roma, Biserica Ortodoxă din Transilvania nu avea deja, de mult timp încetăţenită limba română ca limbă liturgică, atunci, conform uzanţelor canonice uniatiste în vigoare, românii ardeleni ar fi rămas cu limba slavonă ca limbă liturgică, de la 1697 şi, poate chiar, până la Conciliul II Vatican (1962–1965). Un aspect prea puţin apreciat încă de către cercetătorii acestor probleme unioniste.

Relaţiile panortodoxe din secolul al XVII–lea au fost încoronate de activitatea mitropolitului Petru Movilă de la Kiev (1633–1646), prin Sinodul de la Iaşi, din anul 1642, de unde avem MĂRTURISIREA ORTODOXĂ. Înainte şi după această dată, principii, vlădicii, boierii şi credincioşii din Moldova şi Ţara Românească a ajutat financiar, în mod necondiţionat şi permanent, atât Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Sfântul Munte Athos, Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai şi Patriarhiile Apostolice din Alexandria Egiptului, Antiohia Siriei şi Ierusalimului, cât şi celelalte biserici ortodoxe locale şi mănăstiri năpăstuite de prigoana musulmană, în Orient şi în Imperiul Otoman, sau confruntate cu intoleranţa catolică şi protestantă din Europa şi mai concret din Transilvania. (vezi Teodor BODOGAE, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Consideraţii istorice în legătură cu Sinodul de la Iaşi, Sibiu, 1943, 156 p. + il.; ACELAŞI, Ajutoarele româneşti din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, 353 p.).

Mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei (1643–1656), în anul 1648, a tipărit la Alba Iulia, “Noul Testament de la Bălgrad”, reeditat la Bucureşti, în anul 1703. În anul 1688, la Bucureşti a apărut “Biblia lui Şerban Cantacuzino”, mitropolit al Ungrovlahiei fiind Chir Teodosie Veştemeanul (1668–1672 şi 1679–1708, a doua oară), originar din părţile Sibiului.

Societatea românească şi Biserica Ortodoxă din Principate s-a condus după PRAVILELE sau colecţiile de legi şi canoane tipărite în acest scop, tot în secolul al XVII–lea: “Carte românească de învăţătură la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe”, Iaşi, 1646 sau Pravila lui Vasile Lupu (a nu se confunda cu Cazania lui Varlaam, Iaşi, 1643, sau “Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi svânţi mari”); “Pravila cea Mică” sau “Pravila de la Govora”, 1640; “Pravila cea Mare” sau “Îndreptarea Legii”, Târgovişte, 1652 etc. În Transilvania, Pravila cea Mare a fost tradusă în limba latină, în anul 1722, pentru uzul judecătorilor din acest Principat, pentru a fi utilizată în litigiile în care erau implicaţi şi românii. Aici se mai cuvine precizat că, în mod indirect, Pravila cea Mare, de la Târgovişte, din anul 1652, în secolul al XIX–lea, a devenit îndreptarul canonic oficial, şi pentru toate bisericile unite din Imperiul Austriac, adică pentru români, ruteni, slovaci, croaţi, unguri etc. Fenomenul poate fi înţeles graţie eforturilor episcopului unit de Oradea Mare Iosif Pop Sălăjanu (1863–1873), care fiind canonist, adică specializat în dreptul bisericesc, a redactat în limba latină o lucrarea fundamentală, “Enchiridion Juris Ecclesiae Orientalis Catholicae. Pro usu auditorum Theologiae, et eruditione cleri graeco–catholici e propriis fontibus constructum”, M. – Varadini (Oradea), 1862, 633 p.). În afara problemelor canonice, legate strict de dreptul canonic romano-catolic, partea “orientală” a Enhiridionului este preluată după Pravila cea Mare, de la Târgovişte, din anul 1652. Confraţii greco-catolici polemişti nu se vor prea bucura de această veste, dar, de, asta e realitatea cruntă... (vezi şi Nicolae Nectarie COTLARCIUC, Stifterrecht und Kirchenpatronat im Fürstentum Moldau und in der Bukowina..., Stuttgart, 1907 ).

Mitropoliţi ca Anastasie Crimca ((1608–1617 şi 1619–1629), Varlaam (1632–1657), Dosoftei (1671–1674 şi 1675–1686, + 1693) ai Moldovei, precum şi Ştefan (1648–1653 şi 1655–1668), Teodosie Veştemeanul ai Ungrovlahiei sau Ilie Iorest (1640–1643, + 1678), Simeon Ştefan şi Sava Brancovici (1656–1680, + 1683) ai Transilvaniei, la care trebuie să-l amintim şi pe Popa Ioan Zoba din Vinţ, sunt numai câteva nume, care încununează activitatea prodigioasă culturală, bisericească şi profană chiar, din secolul al XVII–lea. Pe realizările acestui secol urma să se construiască, dezvolte şi extindă cultura românească a secolelor XVIII şi XIX, cu formele ei de amplificare modernă din secolul al XX–lea. Desigur, influienţe bune şi rele au venit din toate părţile, dar baza culturi româneşti moderne ne-o oferă secolul al XVII– lea. Acesta este şi rămâne în continuare, SECOLUL ROMÂNESC prin excelenţă.

AUTOR: Arhimandrit Dr Ioam Marin Malinas

Ultima actualizare Sâmbătă, 30 Iulie 2011 17:04