Probabil ca Albert Camus a intentionat sa privim romanul sau si din punct de vedere  al celor care vad dincolo de stricta prezentare a  intamplarii imaginate. La fel ca alti oameni de cultura francezi (Yves Montand este un exemplu), Camus a fost in tinerete un simpatizant al partidului comunist francez, apoi a avut o lunga perioada de lupta impotriva totalitarismului, de orice fel ar fi fost acesta. Cum se poate lupta impotriva unui flagel, ca e vorba de ciuma,  de o „binecuvantare” nazista sau comunista, putem citi „printre randuri”. Interesanta abordare a studiului comportamentului unor oameni care sunt pusi intr-o situatie disperata prin declansarea in orasul lor a unei molime extrem de contagioase si cu sfarsit tragic pentru cei care o contacteaza, ciuma.
Romanul lui Camus e o parabola. Chiar laureatul Premiului Nobel  lamureste lucrurile de la inceput, folosind un citat al lui Daniel Defoe, care a trait cu 200 de ani inaintea scriitorului francez:” Poti atat de bine sa infatisezi un fel de intemnitare prin altul, dupa cum poti sa infatisezi orice lucru care exista cu adevarat, prin ceva care nu exista.”

In anul 194..., ”Oranul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.[...]Oraşul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât.[...] Concetăţenii noştri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogăţească. Sunt interesaţi mai ales de comerţ şi, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Fireşte, au şi slăbiciunea bucuriilor simple, iu­besc femeile, cinematograful şi băile în mare. Dar, foarte înţelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara şi duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câştige mulţi bani. Seara, când îşi părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe acelaşi bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorinţele celor mai tineri sunt violente şi scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depăşesc asociaţiile de popicari, banchetele prieteneşti şi cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărţi.”
Aceasta stare de relativa pace a locuitorilor se schimba incet-incet, pe masura ce tot mai multi dintre ei inteleg tragedia care ii loveste din ce in ce mai crunt. Totul incepe cu „ Bătrânul Michel [care] avea ochii strălucitori şi respiraţia şuierătoare. Nu se simţise bine şi vrusese să iasă la aer. Dar dureri ascuţite la gât, la subsuori şi vintre îl siliseră să se întoarcă şi să ceară ajutorul părintelui...Scoţând braţul prin portiera maşinii, doctorul [doctorul Rieux, personajul principal al cartii care, cu un cerc de cunoscuti  lupta impotriva molimei] îşi plimbă degetul la baza gâtului pe care Michel îl întindea spre el; un fel de nod tare, lemnos, se formase în locul  acela.”
De la preocuparile diversificate ale locuitorilor Oranului, toti ajung sa gandeasca dupa niste canoane impuse de situatia nemaintalnita in care au ajuns. Din acel moment, totul se schimba. Carantina, tratament ( la inceput total ineficient), transportul cadavrelor, inmormantarile pe banda-rulanta.
Aici e de observat ca oamenii se adapteaza „din mers” la o situatie data. Nazismul si comunismul sunt doua „boli” in fata carora oamenii au fost nevoiti sa reziste.
„Astfel continuau să circule pe străzi şi să se aşeze la mese pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu erau laşi, schimbau între ei mai multe glume decât tânguiri şi aveau aerul că ac­ceptă cu bună dispoziţie nişte inconveniente, evident trecătoare. Aparenţele erau salvate. Totuşi, către sfârşitul lunii şi aproximativ în săptămâna de rugăciuni de care va fi vorba mai departe, transformări mai grave au modificat aspectul oraşului nostru. Întâi de toate prefectul a luat măsuri cu privire la circulaţia vehiculelor şi la aprovizionare. Apro­vizionarea a fost limitată şi benzina raţionalizată. S-au prescris chiar economii la electricitate. Numai produsele strict necesare au mai ajuns, pe şosele şi pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a văzut cum circulaţia scade treptat, până ce a devenit aproape inexistentă, s-au văzut magazine de lux închizându-se de la o zi la alta, altele afişând în vitrine anunţuri de interdicţie, pancarte negative, în timp ce şiruri de cumpărători staţionau În faţa uşilor lor.
Tramvaiele au devenit singurul mijloc de transport şi merg foarte greu, cu scările şi platformele încărcate să plesnească. Lucru curios, cu toate astea, toţi pasagerii îşi întorc spatele, în măsura în care pot, pentru a evita o contagiune reciprocă.
După trecerea primelor tramvaie, oraşul se trezeşte încetul cu încetul, primele braserii îşi deschid uşile spre tejghele încărcate de afişe: «Nu mai avem cafea», «Veniţi cu zahărul dumneavoastră»”

Sunt in aceasta carte cateva dialoguri de o mare profunzime. Iata unul dintre ele:
„Eram tânăr şi credeam că dezgustul meu se adresează ordinii însăşi a lumii. Între timp am deve­nit mai modest. Pur şi simplu, tot nu m-am obişnuit să văd cum se moare. Nu ştiu nimic mai mult, dar la urma urmei...
Rieux tace şi se aşează iar. Îşi simţea gura uscată.
—  La urma urmei ? spune încet Tarrou.
—  La urma urmei... reia doctorul şi ezită din nou, privindu-l pe Tarrou cu atenţie, e vorba de un lucru pe care un om ca dumneata îl poate înţelege, nu-i aşa, dar de vreme ce ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în el şi să luptăm din toate puterile împotriva morţii, fără a ridica ochii spre acest cer în care El tace.
—  Da, aprobă Tarrou, pot să înţeleg, dar victoriile dumitale vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.
Rieux pare să se întunece la faţă.
—  Totdeauna, ştiu. Dar ăsta nu e un motiv să încetezi să lupţi.
—  Nu, nu este un motiv. Dar îmi închipui atunci ce tre­buie să fie pentru dumneata această ciumă.
Da, spune Rieux. O interminabilă înfrângere.”

Poate ca lucrul cel mai rau ce li s-ar putea intampla unor oameni pusi intr-o situatie  atat de lipsita de speranta este ca „ciuma răpise tuturor puterea iubirii şi chiar a prie­teniei. Căci iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe.Fără memorie şi fără speranţă, se instalau în prezent, într-adevăr, totul devenea pentru ei prezent. Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii şi chiar a prie­teniei. Căci iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe.Această cronică se apropie de sfârşit. E timpul ca docto­rul Bernard Rieux să declare că este autorul ei. Dar înainte de a povesti ultimele evenimente, el ar vrea cel puţin să-şi justifice intervenţia şi să facă să se înţeleagă de ce a ţinut el să adopte tonul naratorului obiectiv. În tot timpul cât a durat ciuma, meseria i-a permis să-i vadă pe cea mai mare parte dintre concetăţenii săi şi să înregistreze ceea ce simţeau aceştia. El era deci bine plasat pentru a reda ceea ce văzuse şi auzise. Dar a vrut să facă acest lucru cu reţinerea necesară, în general, el s-a străduit să nu redea mai multe lucruri decât a putut să vadă, să nu atribuie tovarăşilor lui de ciumă gânduri pe care, la urma urmei, nu erau siliţi să le conceapă, şi să folosească numai aceste texte pe care  întâmplarea sau nefericirea i le puseseră în mâini.”
Finalul romanului aduce un licar de speranta. Ciuma se stinge. Dar, „ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraş, Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre ne­norocirea  şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobo­lanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

          Avem oare dreptul sa uitam ca „ciuma rosie” sau alte nenorociri de acelasi fel pot sa stea intr-o forma latenta pana la o noua distrugatoare izbucnire? Depinde de noi toti ca asa ceva sa nu mai poata tulbura linistea omului, oriunde ar trai...
Si ne mai invata ceva Albert Camus. Efortul comun al oamenilor e o forta care poate distruge orice flagel, indiferent de unde ar veni...