S-a dus poetul, cantautorul, jurnalistul şi nu în ultimul rând profesorul Ion Zubaşcu. S-a stins lent, în suferinţă, dar, cu resemnarea maramureşanului ce-şi acceptă soarta în credinţă şi cu speranţa Învierii. Şi-a consumat viaţa luptându-se cu prejudecăţile, bărbăteşte, şi n-a fost învins de lumea pe care a văzut-o în toată deşertăciunea ei.

A crezut în cuvânt, în cânt şi-n încercata limbă română pe care a respectat-o cu sfinţenie. A tratat viaţa cu demnitate – aşa cum unii maramureşeni ştiu s-o facă – şi nu s-a lăsat  înfrânt decât de marea trecere.  

A luptat cu îndârjire pentru viaţă – cum tot neamul lui a facut-o – pentru că „am vrut eu însumi să surprind moartea scriind...”.

„Fost-am omul pădurii”... mulţi ani dedicat pruncilor maramureşeni, s-a autoexilat la Bucuresti unde a reuşit să-şi construiască traiectoria literară lent, cu discreţie dar cu fermitate.

A publicat volumele de versuri Gesturi şi personaje, Albatros, 1982, Copilării (antologie de scriere creatoare), Litera, 1982, Omul de Cuvânt, Cartea Românească, 1991, Întoarcerea la Dumnezeu, Panteon, 1995, Omul disponibil (I), Axa, 1999, Omul disponibil (II), Brumar, 2009, Moarte de om. O poveste de viaţă, Limes, 2010.

Pentru ultimul volum de poezie publicat a primit Marele premiu al Concursului Cartea Anului 2010 „Reţeaua literară”.

S-a „risipit” 25 de ani în presa de informaţie, de cotidian, sfârşindu-şi activitatea  la revista literară „Viaţa Românească”.

A scris cărţile – după cum a declarat poetul, prea devreme „exilat” în lumea unde întristare nu e - mereu de pe „baricada” continuei lupte cu sine însuşi şi cu „oamenii reali”.

„Fiecare îşi are absolutul şi dreptatea sa”... dar Ion Zubascu le-a trăit împovărat de o inegală şi nemiloasă luptă, transmisă prin părinţi şi accentuată de semeni.

“Pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui.”

AUTOR: Ion Maris (Asociatia Valea Verde)