Dumnezeu l-a harazit cu atata bun-simt, cu atata cumsecadenie, incat s-ar putea imparti cu o prescura inmuiata in vin pe la hramuri de biserici vechi ori pe la sarbatori cu omaturi batrane. Os megalitic, taiat pe muchie aspra sa intrupeze cumintenia pamantului ajuns pe stei de munte, acolo unde Echim Vancea se intalneste cu Moise sa sfarame tabla de legi ancestrale si sa le inlocuiasca cu altele, pe masura de obste a semenilor lui, inscriindu-le apoi pe raboj ca pe niste sentinte morale, ori ca pe niste psalmi de proslavire, ori ca pe niste didahii de-nvatatura. Din cand in cand Poetul se retrage in aula fosnetelor stravechilor hrisoave incrustate pe tablite de lemn ori pe sul de papirus, purtandu-si pasii prin incintele sacre ale unei biblioteci matriciale, acolo pe unde luminile spiritelor inalte se preling precum o miere untdelemnie pe cotoare groase de incunabule… De-ar fi sa il aduc in preajma corifeilor lui, ei ar fi, printre altii, cu siguranta Pindar, Leopardi, Borges, Pessoa, Rilke, Petru Cretia, Kavafis, marii ctitori orbi ai rotondelor din Biblioteca Universala, pe-acolo pe unde cenusa cartilor arse candva, la Alexandria, mai fosneste psalmodic in colt de samanta de grau.

Interviu in biblioteca
- Echim Vancea, esti unul dintre cei mai importanti poeti romani contemporani, membru al Uniunii Scriitorilor, formator de opinii literare si initiator de evenimente de anvergura. De asemenea, ca fiu al Maramuresului, esti unul din reprezentantii acestuia, ilustrat prin importante volume de poezie, unele aparute chiar la Editura noastra, Dacia XXI. Care sunt acele particularitati ce definesc deplin literatura Maramuresului?
- Ion Vadan, sa fim seriosi! De unde si pana unde “unul dintre cei mai…” si asa mai departe?! Ma simt magulit si numai pentru faptul de a fi recunoscut ca… poet. imi face cinste aprecierea lui Laurentiu Ulici care ma defineste ca “maramuresean in litera si in spirit”, ca “un poet al locului – prin atasamentul fata de natura dramatic-lirica a poeziei moderne maramuresene”… Maramuresul este, fortand o expresie celebra a lui Constantin Noica, locul deplin al culturii romane! Maramuresul este leaganul primelor texte in limba romna! Maramuresul are o cultura inimitabila! Maramuresul este… propria lui particularitate si de aici, pe cale de consecinta, si literatura lui. Este suficient sa ne aplecam, fie si doar, asupra folclorului literar, muzical, coregrafic, asupra artei populare, asupra fondului lexical si dialectal (de patrimoniu national, fie vorba intre noi) si sunt elemnte suficiente  pentru a defini “pe deplin” literatura Maramuresului. Nu cred ca ar trebui sa mai mire pe cineva literatura acestuia. Numai cei care nu stiu a citi sau sunt orbi, si din rea vointa nu vad, nu stiu ca in Maramures este o grupare literara (poeti, prozatori, dramaturgi, eseisti, traducatori, critici literari, publicisti etc.) de o rara expresivitate si care toti la un loc fac acel summum care completeaza identitatea literara a Maramuresului. Daca am iesi mai mult „grupati” in viata literara (prin carti si prin antologii) iar revistele literare “locale” ar fi mult mai mult interesate de mediatizarea scriitorului maramuresean sunt sigur ca alta ar fi “cota” de interes a acestuia in spatiul literar romanesc… Dar intram pe un teren alunecos si nu avem timp de vaicareli! Chiar daca timpul si cititorii sunt cei care cern valorile, la acest ceas al timpului si al citorului modern Maramuresul are o galerie de scriitori de notorietate nationala, chiar daca unii dintre ei au fost mult prea repede uitati sau marginalizati, si asta nu din pricina valorii lor. Nu cred ca cineva ar putea fi surprins de faptul ca multe valori ale literaturii Maramuresului pot fi incluse (incadrate) in curente literare de circulatie europeana, ca opera lor are un caracter pan-european. Numele lor sunt repere de tinuta in literatura Maramuresului. Pacat doar ca, pentru marea majoritate a maramuresenilor, sunt deloc sau foarte putin cunoscute.
- Nu ascund faptul ca ultima ta carte, Hramuri, da seama de capacitatea lui Echim Vancea de-a absorbi in versurile sale nu doar traditia culturala si religioasa a locului ci si acea magica formula de a le converti in emotie personala, in traire sublima prin cuvant. Este poetul “duhul” spatiului in care s-a nascut, mai poate fi el, in mod legitim, expresia fericita a acestuia?
- Eu cred ca poetul este mult mai mult decat atat. Este “usa de iesire” a unui spatiu locuit in mod legitim dar haotic si dezordonat de catre noi toti. Este “mania” care linisteste, care aduce un strop de contemplare acestui loc si care propune, in final, cautarea in fiecare dintre noi impacarea ca element de stabilizare. La vedere sau in stare de veghe poetul face mereu diferenta dintre noapte si zi a locului de care se lasa locuit oarecum. Caci el nu locuieste, ci se lasa locuit. Este un rob privilegiat al locului nasterii. Desi este un orgolios, fara orgoliu ar muri. Dar sa ne intelegem, orgoliul poetului nu inseamna vanitate. La el este contrariul acesteia. El este continua sangerare a sufletului locului. Este mereu prilejul unei invataturi, a identitatii acelui loc, cred.
- Ce amintiri din copilarie si adolescenta se regasesc in poemele tale?
- Eu am inceput a scrie relativ tarziu. “Tarziu” fiind cam de prin clasa a XI-a. Copilaria si adolescenta imi sunt legate de acel “spatiu” mirific al Nanesti-ului natal, dar si de orasul (Sighet) pe care l-am descoperit uimit. Este un spatiu de adancime pierdut astazi in contemporaneitate. Copilaria si adolescenta imi sunt iubiri ale vechii lumi de o misterioasa si infinita complexitate. Chiar daca porneste dintr-o versiune a melancoliei cred ca lumea cea veche este mult mai frumoasa decat cea de astazi.
- Cata incarcatura metafizica detectam in aceste poeme?
- De fapt este, cred, o intrebare la care imi este greu, daca nu foarte greu, sa raspund. si totusi… Cred ca este un “joc” de zeificare a acelui loc si spatiu. O incercare dramatica de a “metaforiza” acea lume. Ca poezia nu trebuie sa fie un prilej de confesiuni exibitioniste, ci ca, chiar trebuie sa implice anumite… “pudori”. Sunt poeme cu un sens nu tocmai usor de patruns. in paranteza fie spus, la un volum, am avut parte intr-o publicatie de o cronica total “pe margine”. Oricum ma “incomodeaza” faptul ca nu am reusit inca, desi am aproape 60 de ani, sa am distanta necesara pentru a “judeca” liric acea incarcatura metafizica a locului.
- Relatia cu parintii, cu familia, cu sarbatorile ce devin „hramuri” si segmenteaza atat de fericit calendarele noastre, este o relatie permanenta. Care sunt tehnicile de salvare ale acestora din uitare, si cat de mult reuseste Echim Vancea sa o faca?
- “Hramurile” traverseaza istoria. “Hramul” este nu numai sarbatoare. Este si casa. Este si o zi deosebita fata de celelalte. Sunt si acei prapuri care se scot afara in zi de… sarbatoare. Sunt, deci, o continuare a drumului, a spectacolului… o spirala a tacerii vorbite. Si reusesc de secole sa comunice. “Intalnirea” mea cu sarbatoarea a fost si este una foarte de… demult. O simt ca pe o presiune a istoriei asupra individului. Odata ce am reusit sa public acest volum cred ca am reusit sa inlatur lespedea ce ma acoperea de o vreme. Oarecum ma simt eliberat. De la ai mei, de la nanesteni, am invatat ca lumea inconjuratoare are un mister al ei, un freamat launtric ce poate fi simtit mai mult cu “ratiunea” cuvantului decat prin puterea inimii. La temelia realitatilor materiale stau realitatile spirituale. Sunt intr-o rationalitate tainica cu divinitatea ceea ce inseamna ca au o plenitudine a existentei si un sens.
- Mai crezi in venirea poetului in cetate?
- Nu. Ce sa caute?  “Tipatul tacerii” a ramas singur pe hotar. Caruta  la care a fost/este inhamat poetul este o dramatica zbuciumare. Mai mult caruta sa sta incurcata in numeroase stufisuri, iar frumosul animal care este poetul a intrat intr-o stare de teribila panica.
- Aveti cultul prieteniei? Este o intrebare evident retorica pentru ca eu stiu ca ai o multime de prieteni, prieteni adevarati. Si ceea ce ai facut pentru pastrarea si ilustrarea memoriei lui Laurentiu Ulici este o dovada tulburatoare in acest sens!
- Da. Pentru ca prietenia este o taina spirituala profunda a intalnirilor din oameni. Este o marturisire care desconspira spatii ale visarii, ale linistii si reflectiei interioare. Prietenia nu se poate baza decat pe principiul “afectarii adecvate” a individului. Un prieten adevarat traieste intotdeauna, cred, cu nevoia de veghe asupra celuilalt. Eu bibliotecar fiind, deci intr-o contiua stare de veghe, nu pot decat a fi prietenul tuturora, odihna pe “raft” ca stare de gratie, dar si o rugaciune in singuratate, “in genunchi” pentru toti cei care imi/ne trec pragul intru un exercitiu de linistire al spiritului.
- Cred ca te simti excelent inconjurat de carti, exilat intr-o biblioteca a carturarului. Mai are cartea un rost cand atat de multi o dispretuiesc, ca mijloc de transmitere a informatiei si tezaurizarii ei.
- In mare parte ti-am raspuns mai sus. Dar CARTEA va ramane impotriva tuturor “vicisitudinilor”. Cartea este limita sensibila a peisajului Galaxiei Gutenberg. Este Actul imperial al civilizatiei. Cartea este Casa lui Dumnezeu si, mai ales, Poarta Cerului. Este sacra uimire in fata Cuvantului. Pagina de CARTE este suflare Dumnezeiasca. Orice altceva este o ispita chinuitoare. O izolare activa. Arhiva vie a memoriei ramane, orice ar zice unii sau altii, CARTEA, acel “material” tihnit al odihnei, preaplinul binecuvantat al sacrei incinte care este biblioteca. Doar cine nu a trecut pragul unei biblioteci poate “dispretui” linistea ordonatoare a unei incinte sacre, energia calma a “relicvariului”, lumina calma a geometriei calme a locului unde sta cunoasterea, informarea, educatia. Biblioteca a fost si ramane marturisirea de credinta a Logosului, ratiunea tainica si sensul unei existente ce a pregatit si anticipat cerul si pamantul nou.
- Cat de mult crezi in poezie?
- Vei fi surprins. Nu cred in poezie. Cred in CUVANTUL poetic. Acel cuvant al pustiei, al rugului care arde acolo si nu se mistuie, ci ne mantuie. Cred in cuvantul indespensabil pentru mantuire. El este, cred, marele, dar pentru supravietuire. El este cuvantul “locului”, al timpului care iti trezeste fiorul inceputului, poetul fiind doar un act de curaj al cuvantului. Un “rob” care canta, spre a intari puterile unui om chinuit. Poezia/poetul sunt spovedania neobisnuita a pustiei in fata lucrurilor si locurilor dandu-le prin el o plenitudine a existentei si un sens. Este o mare si ultima etapa unui pelerinaj a intoarcerii acasa, dupa intalnirea usor modificata cu cuvantul.
- As fi nedrept daca nu as intreba de confrati, de climatul literar actual, de “grupurile” si “coteriile” literare… Unde te situezi?
- Sunt posesorul unei coterii literare de unica folosinta care este, pe nedrept, putin cunoscuta. Ignorata din motive ideologice (ideologie literara?), de medii livresti, este trecuta, cu vederea, de foarte multa vreme. Este o aventura literara al unui modus liric neimpartasit inca. Oricum intrarea in lumea dumnezeiasca a poeziei presupune saracie si abia de aici putem intra in vesnicie. si cu aceasta ocazie mai comptez raspunsul la o intrebare< eu mi-am petrecut copilaria si adolescenta in “vesnicie”. Unde ma situez? Pe o creanga pe care o simt cum se tot hataie in dreapta si stanga. Loc avantajos, ar zice unii, de unde poti a privi cu usurinta tot ceea ce cuprinde lumea. Poezia fiind puterea cuvantului cred ca aceasta este modul de rascumparare a umilintei umane.
- La ce “proiecte” visati?
- Proiecte? Poetul fiind pe pamant, printre oameni, cred ca ar face bine sa le ofere semenilor sai o “solutie” de infrangere a dedesubtului pe care multi si-l asuma drept destin. Visez la un proiect despre cum s-ar purta ingerii cu Maica Domnului intr-o lume in care limba romana ar fi limba ingerilor.
- Iti multumesc si iti urez nu doar inspiratie, ci si sanatate…