Omul care m-a învăţat să zbor

În primii doi ani de liceu ( din cinci) mi-am dat seama nu doar că analizele literare din manuale sunt desuete, dar şi profesoarele, chiar dacă unele dintre ele erau tinere. Destinul meu s-a schimbat hotărâtor, abia când la clasă a venit profesorul Ion Vancea, despre care ştiam doar că-i bun, dar „rău”.Avea vreo 34 de ani şi era „nebun „ după Eminescu, dar şi sătul de „teoriile sovietice”.Pentru cele din urmă a fost mutat disciplinar de la liceul teoretic de elită la unul industrial.

„Voi sunteţi proşti”- au fost primele sale cuvinte adresate nouă, la prima oră cu domnia sa. „Ia scoateţi o foaie de hârtie şi descrieţi un personaj din ultima carte pe care aţi citit-o, că-s sigur că n-aţi citit nimic.”După 3 zile, vine la clasă şi ne spune notele: 4,5,6. Ajunge la mine şi-mi spune că am luat nota 5. În momentul acela am intrat sub bancă. Câteva fracţiuni de secundă l-am înjurat în gând pe primul meu profesor de română, bărbat.”Şi acesta-i prost, mi-am zis. (Scriu în paranteză că gustul lecturii îl aveam din generală, când Viorel, fratele meu mai mare cu 5 ani ca mine, mi-a pus în mână numai cărţi bune, extraordinare, cum a făcut mai apoi, în liceu, profesorul de franceză, Matei Cosma, cu care am scris cele 6 rubrici de la gazeta de perete, dar am înfiinţat şi un cerc de literatură universală, în cadrul căruia, clasa noastră dezbătea cărţi şi subiecte serioase.)

În acel „extemporal”, l-am descris în 45 de minute pe fascinantul personaj Alexis Zorbas, al lui Kazantzakis. Cum putea acest profesor să-mi dea nota 5?

Fracţiunile de secundă s-au scurs şi l-am auzit pe domn profesor Ion Vancea repetând: 5 ori 2, cu felicitări. Din momentul acela, mi-au crescut aripile!

Apoi, doi ani am scris liber! Toate lucrările mele scrise au fost notate cu plus 10, chiar dacă în catalog Ion Vancea era nevoit să-mi treacă note de 2 sau 3, inclusiv la teze! Asta, pentru că eram liber şi am analizat, de exemplu, „Mărul de lângă drum” altfel de cum au făcut-o criticii, chiar altfel de cum a văzut Beniuc Mărul. Acesta era preţul libertăţii mele:să trec clasa cu media 5. În condiţiile în care, un prieten de-al meu de la Liceul Teoretic („Dragoş Vodă”), căruia îi scriam temele de casă, avea plin de 10 în catalog de la profesorul de română Ion Buzatu, care era la fel de valoros ca Ion Vancea, numai că distinsul meu dascăl de la Forestier avea ceva în plus: simţea de la o poştă talentul tinerilor. Mulţi dintre ei sunt azi autori de cărţi, chiar membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Inclusiv pe mine m-a simţit că am şi umor în catrenele puerile pe care le scriam la vremea aceea. A avut chiar curajul să mă ducă de mână la un concurs de epigrame între echipele celor 3 licee vestite din oraş. De departe se ştia că acel concurs va fi câştigat de „Eminescu”, un elev de la Teoretic, poreclit aşa pentru talentul său poetic. Chiar dacă era prin 1974, şi acum îi văd pe Ion Vancea şi colegul Nelu Călinici, cum râdeau în hohote,mândri că l-am bătut pe „Eminescu” şi că am câştigat competiţia, eu, elev al liceului Industrial pentru Exploatări, Construcţii şi Transporturi Forestiere din Sighetu Marmaţiei. Elev care, influenţat de acelaşi minunat profesor Vancea, am scris la proba de limbă şi literatură română de la Bacalaureat,cu torul şi cu totul altceva, de era să fiu eliminat din examen . La acea probă, am avut două subiecte la alegre. La unul erau de comentat nişte versuri de Arghezi sau Eminescu, nu mai ţin minte, iar la celălalt, analiza literară a unui roman scris după Eliberare (1944). La poezie mă jucam , iar „Setea” lui Popovici o aveam în degetul mic, astfel încît cu eforturi minime luam 10 la oricare subiect. Chiar puteam să le scriu pe amândouă. Numai că, Ion Vancea nu ne-a scos din părerea lui despre noi:”Măi proştilor, voi puteţi scrie despre oricare roman, că nu se specifică – studiat în liceu. Dar cum voi nu citiţi…”

Prost eşti tu, mi-am zis şi m-am apucat să fac analiza romanului”Feţele Tăcerii”, proaspăt citit. Cartea mi-a plăcut enorm, iar despre autorul Augustin Buzura ştiam ceva în plus de la acelaşi Matei Cosma, care venea de la Cluj, unde intra frecvent în redacţia revistei „Tribuna”, unde Buzura era redactor şef în anii ΄70.

Când comisia de examinare a dat de lucrarea mea, toţi s-au luat de cap, pentru că, în afară de Vancea, nimeni nu citise cartea. De eliminat nu puteau să mă elimine, întrucât formularea subiectului a fost ambiguă, aşa că, ceilalţi membri ai comisiei s-au pus cu burta pe carte, iar în final mi-au dat cea mai mare notă din acea sesiune a Bacalaureatului. Eram doi cu aceiaşi notă la română, iubita mea Ani, obţinând şi la admiterea în liceu tot prima notă din vârf, alături de mine. Ca să vezi!

Ion Vancea s-a mândrit mereu cu exemplul meu generaţiilor care au trecut prin acest liceu, dar mai ales marele profesor era mândru că prin mâna lui au trecut şi alţi elevi de la Forestier,care au devenit ziarişti sau au tangenţă online cu presa.

La lansarea cărţii mele de interviuri, din 3 decembrie 2010, lăsând la o parte durerea venerabilului profesor proaspăt septuagenar, că românii îşi recunosc valorile abia după moarte lor, domnia sa a afirmat:Este ultima mea ieşire în public.

Chestia asta i-a îngrijorat pe foştii săi elevi sau colegi ai Cenaclului literar, unde Ion Vancea era, cum spuneam, un descoperitor de talente pe care le-a susţinut şi încurajat. În jurul sărmăluţelor de post şi carafei cu vin, pe 3 decembrie 2010 mă bucur că am stat la sfat cu acum regretatul profesor ION VANCEA, alături de care au fost învăţăceii săi Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea şi Gheorghe Pârja, membriUSR, dar şi Ioan Marchiş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, căruia Ion Vancea i-a fost profesor un an.

Ion Vancea, profesorul meu drag, care m-a întrebat la banchetul de absolvire a liceului, în mai 1975: Ce ştii să faci? Ştiu să fac ca păsările, i-am răspuns.

„ Cirip, cirip? E prea puţin, dar totuşi, du-te!”

Atunci, mi-am desfăcut aripile şi am plecat în zbor, căutându-mă.