Catilinarele este o mică operă de artă literară despre persecuţie psihologică, plasată într-o atmosferă apăsătoare şi în final insuportabilă.

Încă de la primii paşi în text, ne găsim martori la povestea lui Emile şi a lui Juliette, care s-au cunoscut în copilărie, s-au căsătorit fără a avea copii, apoi s-au retras în liniştea provinciei. Pe scurt, şi-au împlinit visul: au propria casă şi îşi pot trăi bătrâneţea în tihnă.

Însă vecinul de vis-a-vis, obezul şi tăcutul domn Bernadin, se dovedeşte a fi o prezenţă neaşteptată. Situaţia este tolerată de cei doi până când musafirul se încrustează ca un diamant preţios în viaţa familiei prin vizite zilnice regulate între orele 16 şi 18. Domnul Bernadin se aşază într-un fotoliu, bea cafeaua pe care cuplul i-o oferă cu amabilitate, nu scoate un cuvânt şi iese pe uşă la oră exactă. Emile şi Juliette nu îndrăznesc să fie nepoliticoşi şi să-l invite afară atunci când devine un real deranj, delăsare ce va avea urmări cel puţin interesante. Şi probabil cea mai uimitoare dintre acestea este transformarea lui Emile din profesorul perfect într-un ucigaş lipsit de scrupule.

Senzaţia care persistă este una de sufocare şi revoltă faţă de cuplul acesta mult prea împiedicat în politeţuri nejustificate şi care pur şi simplu nu se poate debarasa de oaspete. Un oaspete cu o soţie de asemenea obeză, numită generic “chistul”, şi care are o tentativă de suicid în propriul garaj în urma unui accident al acesteia.

Paradoxul face ca lectura să fie lejeră, deşi din multe puncte de vedere grotescă şi generatoare de curiozităţi cu privire la întorsura pe care o va lua povestea. Tensiunile care se creează între personaje rămân ca o cicatrice şi nu se anunţă dispuse să renunţe la terenul pe care în cuceresc.

De departe unul din cele mai bune romane semnate Amélie Nothomb, Catilinarele este de citit la gura sobei sau într-un cadru care să amplifice sentimentul dat de carte.

catilinar = generalmente un discurs violent iniţiat în întâlnirea cu un oarecare

SURSA: Mixul De Cultura