L-am surprins in timp ce se pregatea pentru expozitie, dar ne-a primit asa, cu fotografiile inramate sprijinite de pereti asteptand nerabdatoare sa fie puse la locul lor. Nu a fost greu sa ne dam seama ca ii rapim nu doar timpul, ci si cuvintele; ar fi preferat sa lase fotografiile sa povesteasca in locul lui. De data aceasta, insa, el a devenit subiectul, iar povestea din Maramures s-a transformat in povestea maramureseanului din spatele obiectivului.

Pusi cap la cap, Mihai Grigorescu face fotografie de aproape 30 de ani, de cand tatal lui i-a daruit un aparat foto rusesc, din acela clasic pe film, pe care astazi l-am regasi probabil printr-un muzeu. Si-a improvizat propria camera obscura si a facut fotografii asa cum a stiut mai bine, invatand incet, incet sa devina fotograf. Dupa ’90, in valtorile democratiei, a incercat sa schimbe asta. S-a lasat de fotografie ca sa devina “omul nou” al unui regim la fel de nou, “ca tot romanul istet, care vrea sa isi croiasca un drum in viata, sa o ia de la capat, mai exact de la primul capat”, puncteaza ironic, lasand sa iasa la iveala regretul fata de timpul pierdut. A testat lumea afacerilor insa nu si-a gasit un loc in ea. Au rezultat “zece ani de compromisuri dupa gandul ca trebuie sa faci bani.” Nimic din ce a facut nu l-a reprezentat asa ca a renuntat la titlul de “business man” si a muncit de doua ori mai mult sa si-l recapete pe cel de “fotograf”.

Articol integral in Smart Woman