Foarte recent apărutul volum de poeme Moarte de om. O poveste de viaţă (Editura Limes) l-a impus, oarecum cu mirare că nu era deja hotărît acolo, pe Ion Zubaşcu în primul rînd valoric nu numai al poeziei optzeciste, dar al poeziei româneşti contemporane în ansamblul ei. Parcă dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi ridicat o ceaţă, trupul de carne şi de sînge, tot mai împuţinat al poetului a fost umbrit/luminat de statura poetică  voievodală a fiinţei poietice. E greu să stai în preajma unei asemenea fiinţe. Am avut prilejul să mă cutremur devastator, în cîteva rînduri, la Sighet, în umbra sinistrei închisori, ori pe malul Tisei cea care curge încă printr-o rană necicatrizată a Voievodatului istoric, sau pe Dealul Doboieş, pe uliţele satului istoric maramureşan reconstituit şi “arhivat” de Mihai-Ţuţu Dăncuş, în modulaţiile tragice ale cîntecului arhaic interpretat de acest Orfeu al Nordului. Al acelui Nord spre inima căruia pe oricare dintre văi ai coborî fizic, în fapt urci metafizic.  Amîndoi suntem nişte dislocaţi din pămîntul rădăcinilor noastre, trăind această stare de fapt ca pe un exil, dar, absolut teribil, Ion mai are acum de îndurat şi exilul sinei sale din propriul trup. A vrut, cum spunea recent în faţa unor colegi de generaţie (dintre cei care mai au încă trup viu în lume), să aducă înapoi, în trup, cuvintele pentru că poezia nu poate fi altundeva decît acolo unde se află omul.

Omul disponibil. Omul disponibil la revrăjirea poeziei, spune poetul. Dar prea fragil în faţa staturii colosale a fiinţei poetice. Profet al extincţiei dar şi vizionar al salvării, eu cred că prietenul şi fratele nostru Ion Zubaşcu scrie o poezie, caracterizată de Liviu Antonesei  (în Observator cultural, nr.267/2010) ca fiind “cumplit de dură, de dureroasă şi în acelaşi timp, foarte frumoasă, de o frumuseţe atroce”, nu atît pentru a se salva pe sine, căci el cunoaşte prea bine calea mîntuirii, ci pentru a ne salva pe noi, cei ce încă mai trăim în întunericul dezvrăjit din distanţa dintre trup şi cuvînt. Astfel că, total îndreptăţit este Radu Vancu atunci cînd scrie (pe http://www.romaniaculturala.ro/ ): “La astfel de cărţi, şi nu la cele delicat-calofile ale esteţilor sensiblerişti, cu degetul mic şi sprînceana mereu ridicate, se referea axioma lui Dostoievski după care frumuseţea va mîntui lumea. Ceea ce înseamnă că Ion Zubaşcu, scriind o carte tare dspre o slăbiciune a propriului corp, a învins.” Ion Zubaşcu se găseşte, în acest punct, aproape (o, Doamne, prea aproape!) de Gheorghe Crăciun.
     Iată ce-mi scrie oaspetele de azi al Pavilionului, în însoţirea poemului inedit pe care a avut generozitatea să ni-l dăruiască nouă, tuturor: “ Poemul pe care ţi-l trimit are o mică poveste. În 1 ianuarie 2007, cînd România a  intrat în Uniunea Europeană, am crezut de cuviinţă să intru şi eu în mine însumi. Prin urmare, mi-am dat demisia cu acea dată simbolică din presă şi din alcool, şi m-am întors definitiv în literatură, acasă. Mă simt acum mai împlinit ca niciodată în viaţă, doar citind şi scriind cu moartea în spate.
   Poemul e inedit, îl scot pentru prima dată la vedere, trimitîndu-ţi-l. I l-am dedicat colegului meu de redacţie, poetul Marian Draghici ( dar aş fi putut la fel de bine să ţi-l dedic ţie, lui Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Vinicius, Suciu, Radu Vancu şi multor altora). Eu n-am nici o autoritate asupra colegului meu să-i spun: nu mai bea! Cum n-am asupra nimănui. Autoritatea mea  reală e poezia. Am scris acest poem folosindu-mă de singura putere pe care mi-a dat-o şi mie Dumnezeu”.
        Îţi mulţumim, frate! Mai îngăduie, doar, să te întîmpin şi eu cu pîinea şi sarea poeziei aici, pe pragul Pavilionului de oaspeţi.

        Vasile Gogea de Sighet şi Ieud, către Ion Zubaşcu de Dragomireşti

 

Între nordul memoriei

şi sudul din vis

cercetez

hărţile singurătăţii.

 

Punctele cardinale

ale Fiinţei

sunt la locul lor.

 

Drumurile cruciaţilor

sunt corect marcate.

 

Chiar şi marşul bunicului

prin Siberia.

 

Un amiral al iluziilor

într-un port scufundat.

 MOARTEA CEA MARE VINE DIN ASIA MICĂ  Lui  Marian Drăghici

 Doamne, Dumnezeule mare

ştiu bine că tu eşti un copil mic

care locuieşte în creierul meu

îţi faci scutece calde

din circumvoluţiunile lui moi

şi eu am turnat peste tine alcool deşi am ştiut de la naştere

că moartea cea mare va veni din  Asia Mică

 

tu aprinzi în fiecare dimineaţă

filamentele de wolfgang subţire ale neuronilor mei

care îmi luminează ca o lanternă marină subconştientul

şi eu am turnat peste tine alcool ştiind mult prea bine

că moartea cea mare va veni într-o zi din  Asia Mică

 

pe buzele tale gingaşe de sugar la sân am turnat

horincă de creangă din Maramureş cu mărgele amare

peste caliciile atât de fragile de miraculoasă passiflora

am turnat alcoolul tare ca focul

tare ca  focul Iadului alcoolul

deşi am ştiut că moartea cea mare va veni mâine din  Asia Mică

 

şi tu te-ai chircit în creierul meu, Dumnezeule

şi mi-ai tras dinăuntru zgârciul materiei mele cenuşii

în crisparea ta tot mai lăuntrică

de pe fundul oceanelor din întunecatul centru astral

al creierului meu tu m-ai tras către tine

şi m-ai implorat prăbuşit pe recile particule elementare

eu sânt Domnul Dumnezeul tău

în genunchi te rog cu toţi morţii mei te rog

nu mai turna peste inima mea vie alcool

moartea cea mare va veni zi şi noapte din  Asia Mică

AUTOR: Vasile Gogea

SURSA:  Vasile Gogea Blog