Umberto Eco a fost un om, un mare scriitor care a intrat de curȃnd ȋn rȃndul celor despre care se va vorbi şi dupǎ ce viața lor ȋşi ȋncheie cursul firesc şi se metamorfozeazǎ ȋn  moarte.

Eco ar fi un acronim pentru latinescul “ex caelis oblatus” (un cadou din cer) atribuit de un funcţionar de stat bunicului său, care a fost orfan. A scris mult, a scris interesant, a fost un autor captivant pentru unii, poate inabordabil pentru alții.

 Mǎ uit acum retrospectiv la nişte citate pe care le-am selectat din opera lui şi le gǎsesc ȋnțelesuri noi, mai ales acum, ȋn ceasuri de tristețe. Tristețea se estompeazǎ mult ȋn cazul ȋn care cel care pleacǎ din lumea noastrǎ are o vȃrstǎ care pare ȋnaintatǎ. Eco a avut peste opt decenii de viațǎ pe care le-a valorificat din plin. Sincer, nu faptul cǎ un mare scriitor a murit ȋmi provoacǎ tristețe, ci faptul – pe care l-am simțit şi cȃnd a plecat José Saramago – cǎ nimic nou nu va mai apǎrea sub semnǎtura lui...

Chiar astǎzi am citit ceva despre Marin Sorescu. Scriitorul romȃn avea o interesantǎ vorbǎ de ȋnțelepciune: “Nu-i ruşine sǎ te naşti prost, e ruşine sǎ mori prost”.

Eco s-a nǎscut aşa cum se naşte oricare om: neştiutor. Dar a devenit un ȋnțelept al lumii. Chiar nu-mi pot imagina un om deprins cu cititul cǎrților şi cu o minimǎ culturǎ generalǎ care sǎ nu fi auzit de el. Acum ȋmi rezoneazǎ mult mai profund ȋntrebarea pe care scriitorul italian o pune cardinalului Carlo Maria Martini ȋntr-o discuție care apare ȋn cartea “În ce cred cei care nu cred”:

„Există o noţiune de speranţă care să fie comună credincioşilor şi necredincioşilor?”

Întreabă Eco, neuitând să adauge :

„…e drept că, chiar şi fără să ne preocupe sfârşitul, admitem că el se apropie, ne aşezăm în fata televizoarelor  (la adăpostul fortificaţiilor noastre electronice) şi aşteptăm ca cineva să ne distreze, în timp ce lucrurile merg aşa cum merg.”

Acum, ȋntrebarea care-mi vine ȋn minte recitind afirmația scriitorului italian este dacǎ nu transpare ideea cǎ sfȃrşitul chiar l-a preocupat, deşi ȋn construcția frazei apropierea inevitabilǎ a morții  e doar o ipotezǎ pentru a canaliza dialogul cu cardinalul Martini pe o anumitǎ direcție.

Eco insistǎ sǎ primeascǎ rǎspuns. Pune din nou ȋntrebarea, completȃnd-o cu trimiterea la responsabilitatea pe care trebuie s-o manifeste individul pentru toți cei care sunt sau vor veni dupǎ el:

„Există o noţiune de speranţă (şi de responsabilitate a noastră faţă de ziua de mâine) care să le fie comună credincioşilor şi necredincioşilor?

Posibil ca ȋntregul efort filosofic şi de scriitor al lui Umberto Eco sǎ aibǎ sorgintea ȋn cele scrise ȋn paranteze: „responsabilitate a noastrǎ fațǎ de ziua de mȃine”.

Eco a fost un om responsabil. Şi-a pus ȋntrebǎri pe care mulți dintre noi ni le punem, fǎrǎ a ne mai obosi ȋnsǎ cu gǎsirea rǎspunsurilor.

În „Baudolino”, un personaj se ȋntreabǎ: „Ce-i viaţa, dacă nu umbra unui vis care fuge?” Acum, nicio urmǎ de ȋndoialǎ nu mai existǎ: cel care ȋntreabǎ e scriitorul ȋnsuşi...

Dacǎ numele Eco e acronimul pentru „un cadou din cer”, chiar aşa trebuie sǎ ne gȃndim la Umberto Eco de-acum ȋnainte: la un cadou pe care Cerul ni l-a fǎcut nouǎ.  Şi parafrazȃndu-l pe Marin Sorescu, adaug: şi pentru cǎ acest cadou trebuia sǎ poarte un nume, a fost numit Umberto Eco.

„Existǎ o noțiune de speranțǎ care sǎ fie comunǎ credincioşilor si necredincioşilor?”  ȋntreba şi se ȋntreba Eco. Acum, a primit rǎspunsul...