Comentariului meu de azi i-am dat un subtitlu: „Doina Rândunica Anton, grădinarul de cărţi”

 

„Nu pot să nu scriu,

 Inimii mele i-au crescut degete.”     

O  mărturisire făcută de poetă cititorilor săi. Doina Rândunica Anton scrie cu toată fiinţa ei. Timpul creaţiei ei literare nu-i niciodată separat de timpul pentru serviciu, pentru familie sau pentru concedii. 

 

 

Permiţându-mi s-o parafrazez pe scriitoare, spun şi scriu tare şi răspicat:

„În ce mă priveşte”, poeziile doamnei Doina Rândunica Anton îmi plac tare mult! Poeta e delicată şi câteodată visătoare, ştie să iubească sau nu uită c-a iubit, aşteaptă mereu ceva, se bucură de fiecare clipă cu care se întâlneşte. Oricând poate apărea  o cale de urmat. Oare omul îmbătrâneşte vreodată?...Se pare că nu, din moment ce de fiecare dată suntem gata s-o luăm de la capăt. Cel puţin cu dragostea sau cu trenul vieţii în care trebuie să ne suim când este lângă noi…

„Te văd la semafor.

 Mi se brodeşte oare de-un verde?”

 

Rândunica Anton  în  poezii îl caută pe „el”, care nu trebuie neapărat să-i fie sufletul  pereche. Doar puţin să-i semene şi ar fi suficient...

„Te caut acolo 

 Unde mă întrezăresc.”

 

Incertitudinea  poate fi  acceptată ca mijloc de realizare a unei stări emotive în cititor. Citesc următoarele versuri:

„Pe genunchi, o carte, 

 Ceaţă pe munţi,

 Pulovărul roşu 

 Întins la uscat 

 Vis-a-vis de iubire.”   

 

...şi mă gândesc la o fată căreia îi place să citească. Uneori, o apucă visarea şi atunci lasă cartea  să i se „odihnească” pe genunchi. Munţii din zare cu piscurile lor incert conturate (iată că am folosit rădăcina de bază a cuvântului  „incertitudine”) şi un pulover care simbolic are culoarea roşie, întregesc tabloul. Rândunica scrie că puloverul pus la uscat este „vis-a-vis de iubire”. Un loc ales cum nu se putea mai bine. Cititorul este pus să aleagă: ori iubirea e la cea care scrie versurile, sau la cineva care priveşte din partea cealaltă. O „enigmă” care mi-a plăcut. E frumos când cititorul este „invitat” printr-un subtil vers de la finalul poeziei să hotărască cine primeşte iubire şi cine dă iubire. Ceva atât de  adevărat surprinde autoarea ! În iubire, unul dă, celălalt primeşte...

 

Iubirea şi natura, natura şi iubirea, două elemente care apar cu preponderenţă în volumul de poezii. 

„Râul scânteiază, 

 Iubirea închide ochii.”

Îmi place modul cum poeta „reînvie” amintirile despre oamenii care i-au fost dragi şi care acum au ajuns printre stele:

„Bunica mea 

 Pe preşul de cânepă, 

 Descâlcind câte o stea.”

 

În altă poezie am găsit o idee asemănătoare, dar „materializată” altfel în versuri 

 

Parcă văd sufletele îndrăgiţilor noştri dispăruţi însoţindu-ne peste tot. E plin peste tot de ele. Nimeni nu are umbrelă pentru că nici n-ar folosi... Mai mult, nu dorim să ne lipsim de sufletele  dispăruţilor. Ele ne ajută să trăim...

 

Poeziile din volumul de faţă au frumuseţea lucrului intuit, nu neapărat observat cu toate simţurile, sentimentele şi „acel ceva” care ne dă posibilitatea cititului (şi mai ales înţelesului) printre rânduri. O minunăţie de strofă care poate întări cele afirmate de mine este următoarea:

„Privesc cum cade trandafirul nopţii 

 Pe marmura rece.

 Memoria îi degustă 

 Şi spinii.”

 

Rândunica observă lumea cu multă atenţie, cu toată firea romantică pe care o are. V-aţi gândit vreodată ce-i în mintea unui pescar când aşteaptă ca peştele să muşte momeala?

„De pe pod 

 Un om pescuieşte 

 Gânduri.”

 

Într-adevăr... Aşa trebuie să fie! Tot ce există în jurul nostru poate fi personificat de imaginaţia poetei. Ies nişte imagini absolut spectaculoase. Imposibil ca cititorul să nu se bucure de ele!

„Ploaia pe geamuri, 

 Bărcile pe verdele râu, 

 Cutia poştală cască întruna.”

 

La scriitori, mai ales la poeţi, realitatea şi iluzia fac schimb de locuri cu mare uşurinţă. Iluzia, ceva necesar pentru poeta Doina Rândunica Anton:

„Libertatea iluziei 

 Mă ţine trează şi exaltată 

 Ca o cafea tare”

 

Libertatea iluziei mai face ceva: „alimentează” cu idei şi cu jocuri de cuvinte interesant aşezate în versuri:

„Sunt grădinar de cărţi. 

 Cultiv palmieri.

 La umbra lor 

 Mereu cineva 

 Se luminează.”

 

Am  întâlnit printre poeziile cuprinse în volumul „În ce mă priveşte “  două versuri care m-au bucurat nespus:

„Sărutul tău:

 Gustul limbii române.” 

                                          

Spuneam că poeta Doina Rândunica Anton e grădinarul de cărţi, subliniez nu grădinar de cărţi printre (poate mulţi) alţi grădinari având aceeaşi nobilă preocupare. Rândunica e grădinarul pentru că are calitatea de a cultiva într-un mod unic limba care dă gustul sărutului a doi veşnic îndrăgostiţi unul de altul: limba română şi vorbitorii ei...