CARTE:„Posibilitatea unei insule” de Michel Houellebecq Imprimare 1400 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 01 Martie 2015 07:49
O cronică literară în ediţia electronică a unui ziar francez de mare tiraj, constata că Michel Houellebecq nu scrie pentru a distra publicul, ci mai degrabă pentru a vesti ştirile proaste. Ideea e generoasă, dar modul cum o pune în practică autorul, în prea lungul său roman, lasă în mintea cititorului (dacă nu-i fancez) întrebări deloc amicale despre cel care a scris romanul şi, de ce nu, despre lumea care l-a format şi care-l apreciază pentru scrierile sale.
 
Începutul e paşnic, cu o constatare de bun simţ despre existenţa de fiecare zi a locuitorilor planetei.
„Există, se pare, o formă de fericire casnică legată de activitatea în comun, pe care nu o mai putem înţelege; exista, se pare, plăcerea de a forma un organism funcţional, adaptat, menit să îndeplinească un şir discret de sarcini – iar aceste sarcini, repetându-se, formau succesiunea discretă a zilelor.”
 
Lumea s-a schimbat. Sentimentele nu mai sunt definitorii pentru o fiinţă umană 
„Toate acestea, inclusiv şirul de sarcini, au dispărut; noi nu mai avem un obiectiv care să poată fi precizat; nu putem cunoaşte bucuriile fiinţei umane; dar nici nefericirile ei nu ne pot hărţui.”
Trecem prin viaţă uitând, poate ce-i mai important: să trăim...
„…traversăm viaţa, fără bucurie şi fără mister, şi timpul ni se pare scurt.”
 
Toată cartea e un „jurnal” al călătoriilor şi al întâmplărilor erotice trăite de personajul principal de-a lungul vieţii, cu multe şi prea dese momente când îşi bate joc de musulmani, de palestinieni, de ucraineni, de români (se putea altfel?), în general de tot ce nu-i francez. 
 
La o masă sistem „all inclusive”, o turistă a luat ultima bucată atrăgătoare de carne pe care pusese ochii şi altcineva, un alt turist, care „invita” la respect numai prin dimensiunile sale uriaşe. 
„Ca şi cum nu se întâmplase nimic, cu egoismul senil, devenit inconştient, al bătrânilor, englezoaica se întorcea cu paşi mărunţi la masa ei.”
 
Apoi începem să-l cunoaştem mai bine pe cel care povesteşte. Vă reamintesc că spunea:
„nu putem cunoaşte bucuriile fiinţei umane; dar nici nefericirile ei nu ne pot hărţui.”
 
Observaţia e argumentată de următorul fragment:
„În ziua când fiul meu s-a sinucis, mi-am făcut o salată de ouă cu roşii. N-am ţinut niciodată la copilul acesta; era  la fel de prost ca maică-sa şi la fel de rău ca taică-său. Dispariţia lui nu era o dramă; de fiinţe umane de soiul acesta ne putem foarte bine lipsi.”
 
Povestitorul e scenarist de piese de teatru şi de filme. Pune în scenă spectacole cu titluri foarte ofensatoare: „Preferăm paraşutele palestiniene”, „Să paraşutăm minijupe în Palestina”, „Linge-mi Fâşia Ga[oa]za”
 
E, probabil, şi ăsta un mod de a cuceri femeile, pentru că spune mai departe:
„Răsplata pe care femeile o pot oferi celui care-şi riscă pielea urcând pe scenă e trupul lor; exact la fel cum se întâmplă cu un gladiator sau un toreador.”
 
Nu mi se par lucruri comparabile. Un gladiator sau un toreador îşi riscă viaţa când sunt în arenă. Un artist, regizor, scenograf, sau ce-o fi el în echipa teatrului, riscă eventual să primească un pantof în cap din partea unei persoane care nu gustă din frumuseţea spectacolului. Oricum, doza de  risc la care se supune personajul principal, e foarte mare, din moment ce pe scenă se puteau vedea:
„Lupta mititeilor” aducea în scenă arabi, rebotezaţi „păduchii lui Allah”, evrei, desemnaţi ca „păduchii tăiaţi împrejur”şi chiar creştini libanezi, alintaţi cu nostima poreclă „lăţeii Mariei””
 
Adică,
"Pe scurt, cum nota criticul de la „Le Point”, religiile Cărţii erau „respinse în bloc” în acest scheci."
     
„Piesele de teatru” au avut urmări, dar nu foarte grave.
„Au fost plângeri din partea unor asociaţii musulmane, ameninţări cu atentate cu bombă, mă rog, ceva acţiune. Ne asumam un risc, dar un risc calculat.”
 
Sincer să fiu nu prea văd nici cum, nici dacă s-a calculat riscul...
 
Musulmanii
„Mai întâi au fost ridiculizaţi prin apariţia unor musulmani politicoşi, drăguţi, cucernici[...]” 
 
Să înţeleg că „prin definiţie” pentru  monsieur Michel Houellebecq musulmanii nu pot fi nici politicoşi, nici drăguţi şi nici cucernici? Ridicolul la cote absolute în acest roman!
 
Ridiculizarea a avut efecte pentru întreaga societate(?):
„...apoi fenomenul s-a stins progresiv, moscheile construite cu mari cheltuieli s-au golit, iar arăboaicele au apărut din nou pe piata sexuală, ca toată lumea.”
 
Ce bine trebuie să fie să te simţi erou! Nu orice fel de erou, ci al libertăţii de expresie: poţi să spui şi să faci ce vrei (eşti liber s-o faci), iar cei pe care încerci să-i aduci pe calea (ta) cea dreaptă, să nu fie ascultaţi măcar, nici chiar inţeleşi...
„...timp de două stagiuni, m-am pomenit în pielea unui erou al libertăţii de expresie.”
 
Mai departe, autorul e şi om de ştiinţă şi filozof. Amândouă, sau  aproape  amândouă? De fapt, niciuna...
„...ceea ce nu puteam suporta era râsul, râsul în sine, această bruscă şi violentă distorsiune a trăsăturilor ce deformează faţa umană, lipsind-o într-o clipă de orice demnitate.[...] dacă omul râde, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii umane, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.”
 
Răspunsul meu la aceste afirmaţii e cuprins într-un articol apărut pe hotnews, pe 30 decembrie 2011:
„Reacţia gorilei la gâdilat a intrigat-o pe cercetătoarea Marina Davila-Ross de la Universitatea din Portsmouth, pentru că semăna foarte bine cu râsul oamenilor: „Maimuţele par a se purta în acelaşi mod în care se poartă oamenii şi copiii atunci când sunt gâdilaţi. Însă se pare că râsul nu este numai al oamenilor şi maimuţelor." 
În urmă cu câţiva ani, un medic veterinar a experimentat gâdilatul pe şoareci şi a descoperit că rozătoarele emit un sunet ascuţit atunci când sunt gâdilate.”
 
După decenii(!) de aventuri amoroase, eroul lui Houellebecq ia taurul de coarne:
„...m-am hotărât să mă căsătoresc cu Isabelle. Ceremonia a fost discretă şi puţin tristă; tocmai împlinise patruzeci de ani.”
 
Adică venise momentul crudului adevăr:
„...nu puteam să-i repet că era la fel de atrăgătoare, la fel de frumoasă; nu m-am simţit în stare s-o mint niciodată.”
 
Isabelle avea
„privirea umilă şi tristă a animalului bolnav, care se depărtează de turmă[...] şi ştie că n-are de aşteptat de la congenerii săi nicio milă.”
 
Vestea că Isabelle ar putea fi însărcinată, dezlănţuie în personajul principal încă o faţă a monstruozităţii sale:
„În minte exista nu doar acel dezgust legitim care-l cuprinde pe orice bărbat normal la vederea unui bebeluş; nu doar convingerea adânc încuibată în mine că un copil e un soi de piticanie vicioasă, de o cruzime înnăscută, la care apar rapid cele mai rele porniri ale speciei.[...] ...şi de care animalele domestice se feresc cu o înţeleaptă prudenţă.”
 
E falsă această idee. Un bărbat normal nu simte nicidecum dezgust la vederea unui bebeluş. Ştie că şi el a fost cândva aşa şi nişte oameni mari l-au ajutat să crească... Iar atitudinea animalelor domestice fată de un omuleţ e una cât se poate de prietenoasă. Totuşi, nu m-aş mira să aflu că-n Franţa lucrurile stau altfel...
 
În timp ce noi discutăm despre modul cum sunt primiţi şi priviţi copiii în lume, personajul principal (nu m-am chinuit să reţin cum îl cheamă sau dacă autorul i-a pus un nume!) are deja probleme în căsnicie:
„Dispariţia erotismului e urmată îndeaproape de cea a tandreţii. [...]. Când iubirea fizică dispare, totul dispare; o iritare ursuză, fără adâncime, vine sa umple succesiunea zilelor.”
 
Continuarea ideii ne poate pune pe gânduri (dintre cele mai negre!)
„Tinereţe, frumuseţe, forţă: iată criteriile iubirii fizice, exact aceleaşi cu ale nazismului.”
 
De ce nu mă pot mira citind aşa ceva?
 
Scriitorul ştie să dea şi o tentă umoristică, din când în când, romanului său: o belgiancă se oferă să-i stabilească personajului principal tema astrală. 
„Eram peşti cu ascensiune în gemeni, dar, din parte-mi, puteam fi Caniş cu ascendent în Excavator.”
 
V-aţi întrebat vreodată ce bine i-ar fi Occidentului dacă n-ar exista Estul cu toate relele Pământului în el?
 „În plus, majoritatea târfelor erau din România, Belarus, Ucraina, în fine, din acele ţări absurde ieşite din implozia blocului comunist; şi nu se poate spune despre comunism că ar fi dezvoltat în mod special sentimentalismul în raporturile umane.”
 
În Estul ăsta decadent,  în viziunea autorului ne situăm în prim-plan:
„...am tocat mii de euro plătind şampanie franţuzească unor românce cretine.”
 
Inepţiile cuprinse în nemaipomenitul roman continuă cu îngrijorarea autorului pentru situaţia religioasă din unele ţări europene, văzută ca fiind în continuă scădere. 
„În ţări ca Spania, Polonia, Irlanda, cu o credinţă catolică profundă, [...] într-un timp incredibil de scurt, totul a dispărut, s-a evaporat în neant. În aceste ţări, nimeni nu mai credea acum în Dumnezeu, nu ţinea seama de El nici cât negru sub unghie, nici nu-şi amintea că odinioară crezuse.”
 
O viziune normală pentru cineva care poate emite o asemeneaa frază:
„Credinţele umane [...] erau tot ce avea omul mai efemer, mai fragil, mai predispus să se nască şi să moară.”
 
„Efemer”, dar interesant că durează de mii de ani...Oare cât durează efemerul într-o ţară de forma unui poligon cu şase laturi?
 
Multe ar mai fi de comentat din cartea prezentată astăzi...Mă mulţumesc, până la urmă, cu încă un citat care mi-a atras atenţia. Personajul principal spune pe la sfârşit:
„Cât despre mine, îmi voi continua, în măsura posibilului, obscura existenţă de maimuţă ameliorată[...].”
 
Iată ceva cu care am fost de acord !
 
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 01 Martie 2015 11:20