Vieţile noastre, ale tuturor, sunt nişte călătorii. Iar călătoria este de multe ori mult mai mult decât doar vizitarea unor locuri noi, ci înseamnă şi să ajungi să te înţelegi şi să te cunoşti mult mai bine pe tine însuţi.

Dar nu numai pentru oameni şi pentru formarea lor sunt importante călătoriile. Există destule animale a căror viaţă stă sub semnul călătoriilor. Cele de mai sus constituie subiectul unui încântător roman: Călătoria elefantului.

Cartea lui Saramago ne descrie drumul unui elefant, trimis de regele Portugaliei arhiducelui de Austria ca dar de nuntă. Însă, în cazul acestui roman, nu atât firul epic este cel important cât mai ales sentimentele pe care le încearcă, pe măsură ce călătoria se apropie încet de final, toţi protagoniştii.  

În timp ce călătorim cu elefantul şi cu cei din jurul lui, descoperim noi şi noi învăţăminte despre cum trebuie să ne trăim vieţile:

"Trecutul este o imensă carieră de piatră prin care mulţi şi-ar dori să se plimbe ca pe autostradă, în timp ce alţii merg răbdători din bolovan în bolovan şi îl ridică pe fiecare, pentru că simt nevoia să vadă ce se ascunde dedesubt.”

Adică, uneori este bine să ne eliberăm rapid de lucrurile trecute, alteori este de preferat să studiem fiecare întâmplare prin care am trecut pentru a fi siguri că am cules toate învăţăturile posibile.

Devine clar pentru oricine care citeşte acest roman că cea mai importantă învăţătură pe care o are acesta de transmis este aceea că de multe ori este necesar să putem ieşi din noi înşine şi din tot ceea ce reprezintă încorsetările pe care ni le poate impune însăşi specia din care facem parte. Un exemplu care ar trebui să-l facă să se analizeze serios pe orice om:

„Un om poate fi îmbrăţişat de un elefant, dar este cu neputinţă de imaginat gestul contrar corespunzător.”

Interesant şi totodată profund acest gând. Poate un elefant să dea dovadă de mai multă empatie decât un om? Din păcate/din fericire (depinde de unghiul din care privim lucrurile) aşa stau lucrurile de multe ori. Adesea un animal ne poate învăţa cum să fim mai umani.

Caracterizarea elefantului este construită pe măsură ce acţiunea romanului se desfăşoară; totuşi una dintre cele mai importante lucruri care pot fi spuse despre el este aceea că:

„Învăţat, ceea ce se numeşte învăţat, în sensul că ar şti să facă nişte giumbuşlucuri de circ, nu este, dar obişnuieşte să se comporte cu demnitatea unui elefant care se respectă.”

Finele legături emoţionale care se pot naşte între om şi elefant sunt puse în valoare ori de câte ori se oferă vreo ocazie potrivită:

„În schimb, au fost momente de vie emoţie cum a fost cazul omului care a explodat într-un plâns convulsiv de parcă regăsise o fiinţă iubită despre care, de ani de zile, nu mai ştia nimic. Pe acesta elefantul l-a tratat cu o particulară complezenţă. I-a trecut trompa peste umeri şi peste creştetul capului cu mângâieri care păreau aproape umane, atât erau de delicate şi de tandre. Pentru prima oară în istoria omenirii un animal s-a despărţit, la propriu, de câteva fiinţe omeneşti de parcă le-ar fi datorat prietenie şi respect, ceea ce perceptele morale ale codurilor noastre de comportament sunt departe de a confirma, dar care sunt poate înscrise cu litere de aur în legile fundamentale ale speciei elefantine.”

Textul lui Saramago este o bijuterie nu doar la nivel ideatic ci şi la cel al formei sub care sunt exprimate aceste idei (ştim prea bine ca până şi celui mai preţios diamant îi creşte considerabil valoarea după şlefuire). Iată, de exemplu, cum descrie romancierul portughez momentul, cu o certă încărcătură magică, în care ziua şi noaptea par că se joacă, încercând să se alunge una pe alta:

„Orele au trecut, o palidă lumină la răsărit a început să deseneze curba porţii prin care va intra soarele, în timp ce, în partea opusă, luna se lăsa să alunece alene în braţele nopţii trecute.”

Elefantul Solomon/Soliman este în roman întruchiparea tuturor dorinţelor şi împlinirilor refulate şi de aceea întâlnirea cu el este (pentru oricine are norocul să-l zărească) un moment cu adevărat crucial al existenţei sale, aşa cum se întâmplă şi cu următorul personaj, a cărui teamă că s-ar putea să nu vadă elefantul este de înţeles pentru oricine a fost vreodată foarte aproape de atingerea unui ţel sau de o întâlnire importantă însă care a pierdut ocazia perfectăcăutând-o prea multă vreme:

„N-am văzut în viaţa mea un elefant, spuse administratorul cu un glas trist, de parcă de vederea unui elefant ar fi depins fericirea lui şi alor săi.”

Ulterior, după ce reuşeşte să-l vadă, acelaşi administrator se comportă de parcă aceasta ar fi cu adevărat una dintre acele întâlniri care marchează viaţa celor implicaţi şi care nu va mai fi niciodată aceeaşi după ce momentul perfect s-a dus:

„Administratorul ar fi fost poate de opinia contrară, dar, călare pe catârul lui, îşi făcea cruci peste cruci, nevenindu-şi să-şi creadă ochilor. Un elefant, ăsta e un elefant, murmura, are peste patru coţi înălţime, dar trompa, dar colţii, dar labele, ce mari sunt labele. Când caravana se puse în mişcare, o urmări până la drumul mare. Îşi luă rămas-bun de la comandant, urându-i călătorie plăcută şi o şi mai plăcută întoarcere, şi rămase cu ochii la ei în timp ce se îndepărtau. Făcea largi gesturi de adio. Nu apare în fiecare zi un elefant în viaţa noastră.”

Saramago obişnuieşte să-şi răsfeţe cititorii şi cu glumiţe inserate dibaci în text şi care reuşesc astfel să-i facă mesajul mai uşor de receptat:

„Urmând să-şi petreacă nopţile în aşezări locuite, aveau nevoie de un spaţiu acoperit ca să adăpostească elefantul şi caii, cei patru boi, şi câteva duzini de oameni, şi aşa ceva, cum se poate deduce, era destul de greu de găsit în portugalia secolului al şaisprezecelea, care încă nu învăţase să construiască hale industriale sau popasuri turistice.”  

Sau, un alt exemplu al umorului lui Saramago implică viziunea lui despre alt animal foarte important în viaţa omului, câinele:

„Că tot vorbim de animale, pare de necrezut că nimeni din lisabona nu s-a gândit să trimită aici şi vreo doi sau trei câini. Un câine e ca o asigurare de viaţă, un descoperitor de direcţii, o busolă pe patru labe.”

O altă poveste impresionantă din roman este aceea a unei vaci care prin exemplul pe care îl oferă ne arată că pentru a supravieţui în lumea aceasta suntem obligaţi să ne schimbăm mereu, dar în acelaşi timp trebuie să încercăm să rămânem aceiaşi pentru ca cei din jur să ne poată recunoaşte:

„După douăsprezece zile, vaca a fost găsită şi salvată, plus viţelul, şi au fost duşi în triumf în sat, dar povestea nu se termină aici, a continuat încă două zile, pentru că vaca se sălbăticise, pentru că învăţase să se apere, pentru că nimeni nu mai putea s-o stăpânească şi nici măcar să se apropie de ea, vaca a fost omorâtă, nu de lupii pe care îi învinsese în douăsprezece zile de luptă, ci chiar de oamenii care o salvaseră, poate chiar de stăpânul ei, incapabil să înţeleagă că, învăţând să lupte, animalul, pe vremuri paşnic şi împăcat cu soarta, nu se va mai opri niciodată.”

Într-o situaţie asemănătoare este şi elefantul la un moment dat când este obligat de împrejurări să se comporte într-un mod care nu îi este înscris în codul genetic.

„Fiecare face ce ştie din născare, însă întotdeauna trebuie să ţinem seama că ne pot apărea în cale excepţii importante, cum este cazul lui soliman, care nu s-a născut pentru aşa ceva, dar căruia nu i-a rămas decât să inventeze pe cont propriu un mod de a compensa înclinarea terenului, precum manevra de a-şi întinde trompa în faţă, ceea ce îi dă aerul inconfundabil al unui războinic pornit la atac, pe care-l aşteaptă moartea sau gloria.”

În final, o ultimă învăţătură din partea lui Soliman:

„Mergea elefantul cu pasul lui măsurat, fără grabă, pasul celui care ştie că, pentru a ajunge, nu trebuie întotdeauna s-o iei la fugă.”

Poate şi noi, oamenii, ar trebui să încetăm să ne mai grăbim pentru că aşa riscăm să pierdem frumuseţea momentului. Iar a pierde frumuseţea clipei înseamnă să nu înţelegi că atunci când vine vorba de călătorii este important să te bucuri pe îndelete de ea şi că, de multe ori, cel mai câştigat nu este neapărat cel care ajunge primul la destinaţie.

AUTOR: drd. Iulia Picu