Este pentru prima oară când accept să vorbesc despre mine la persoană I, datorită lui Nietzsche.M-a comparat cu „decadentul” din cauza faptului că nu am curaj să înfrunt realitatea şi să accept că acum trebuie să spun mai mult că niciodată „da” realităţii sensibile.Dialogul cu el m-a tulburat mai ales când mi-a vorbit despre tipul de om care urmăreşte să modeleze valori, mi-a spus că este slab, îndepărtează sensibilitatea şi are nevoie de certitudini.Aşa că am intervenit cu o serie de întrebări.Ce sunt certitudinile de care avem nevoie cat suntem in viaţă spre deosebire de ceea ce trăim dincolo de moarte?Este suficient să ne facem curaj să ne gândim la răspuns şi brusc ne dăm seama că ne gândim fără rost.Ţin să menţionez că mi-am formulat întrebarea asta într-o noapte, dar tot în acea noapte a mai luat naştere o întrebare: De ce oamenii au probleme existenţiale noaptea şi nu ziua?Am comparat noaptea cu Universul şi am constat că atât noaptea, cât şi universul au ceva în comun: stelele.Din moment ce nu le putem vedea ziua, de ce să nu le admirăm noaptea mai ales că nimeni nu a putut ajunge la ele până acum?Aşa că e posibil că problemele noastre din timpul nopţii să fie precum stelele: conştientizăm existenţa lor, încercăm să aflăm cum au apărut, dar nu găsim un răspuns.De aceea există incertitudini, prin urmare omul cu certitudini, respectiv „decadentul” este posibil să fie o specie pe cale de dispariţie.

*

Mi-am făcut curaj să discut cu John Locke despre Dumnezeu.Cu toate acestea, ne-am limitat la un dialogul scurt deoarece mi-a spus doar atât: „Dumnezeu ne-a dat facultăţile pentru a ajunge la el”. Dar eu încă n-am ajuns la el, nu i-am văzut nici măcar umbră, nu l-am auzit nici măcar odată.Aşadar, revin cu întrebarea: oare trebuie să parcurg ce-a de-a două viaţă pentru a ajunge la Dumnezeu?Cum rămâne cu judecată?Singurii pe care i-am întâlnit până în momentul de faţă sunt filosofii, dar nu am avut niciodată suficient curaj pentru a-i întreba dacă L-au întâlnit pe Dumnezeu.

*

Am vorbit de curând, prin intermediul unui vis, cu un rus: Dostoievski.Nu ştiam că în Răi încă mai visam, aşadar Dostoievski nu se află în acelaşi Răi cu mine?Sau eu nu sunt în Răi?Sau Raiul nu există?Îmi amintesc cel mai bine din conversaţia pe care am avut-o cu el un singur lucru: „am 40 de ani şi sunt în subterană”.Pentru a-mi face o imagine despre el am încercat să creez în mintea mea tonul vocii lui: voce groasă, puţin timidă, puţin tristă .Cât despre imaginea lui din punct de vedere fizic, pe cât de modest, pe atât de surprinzător, cu o privire profundă care parcă a văzut prea multe prin prisma gândurilor sale, mult mai multe decât prin prisma realităţii. Doar stătea în subterană, nu? De 40 de ani condamnat să stea în subterană din cauza celor care nu au personalitate, din cauza faptului că „doi ori doi fac patru” şi el nu suportă asta, din cauza că filosofează.Unde se află subterană?Cât de mare este Raiul? Unde-l pot găsi că să putem dovedi împreună că doi ori doi nu fac întotdeauna patru?Este subterană Raiul lui? Aparent da tocmai pentru că l-a ferit de vocile care insistau să-i arate drumul atunci când voia să-şi facă propria-i cărare. Mi-a spus în vis(fără să se uite la mine) că omul oricâtă bucurie ar avea, tot ar face o prostie.Cred că ştiu de ce nu mă privea când îmi vorbea: îi era ruşine.

 

AUTOR:  Marina Georgiana Mogoș