Urc, urc cu întrerupere.
Mă adăpostesc cu sângele la vedere, hrănesc brutele din palmă,
mă recunosc ca într-o oglindă cu miez descompus. 
Totul se ucide în gândul lui Dumnezeu.

Minutul ăsta are muzica lui, sufletul lui, crima lui. 
E atâta culoare în respirația ta
și numai eu o văd. 
Nu trece mult timp, pe care îl ținem în brațe și spunem că
este al nostru. Atât avem despre noi și nimeni nu știe. 

Am făcut o biserică în care să trăim 
ca doi muritori în care viitorul nu moare. 
Acolo este duminică în fiecare zi.

Atât am apucat să știu despre viață.

AUTOR: Antonia Luiza Zavalic

www.sighet-online.ro