Pe George Sbârcea l-am auzit cu mulţi ani în urmă la radio, povestind frumos despre muzică. E imposibil de spus foarte clar cine a fost George Sbârcea: un muzicolog renumit, un scriitor cu mult talent (vă veţi convinge imediat…), un compozitor celebru al unor nemuritoare melodii pe care le poate fredona oricine? Este autorul melodiei „Ionel, Ionelule” şi al alteia, la fel de nemuritoare, în limba maghiară, ”A Dónáth úti orgonák” („Florile de liliac de pe drumul Donath”). 

 

În „Jazzul, o poveste cu negri”, autorul face o scurtă istorie a acestei muzici, plecând de la originile ei africane, trecând prin diferite stiluri de jazz şi făcând scurte biografii ale celor pe care, prin talentul şi prestaţiile lor scenice, ne este imposibil să-i uităm.

 

Despre momentul apariţiei primilor germeni ai jazzului, George Sbârcea  spune:

“Asemenea izvoarelor subterane, ecourile patriei lor de origine se strecoară printre straturile de argilă, de nisip şi de piatră, ca să ţâşnească pe la sfârşitul veacului al XIX-lea translucide şi puternice, fiindcă îşi dezbrăcaseră, în zbateri şi chin, povara de zgură.”

Mult mai târziu, după abolire (în 1865), sclavagismul a lăsat urme adânci în modul cum omul alb american din acele vremuri îi vedea pe semenii lui negri, fără a fi neapărat condus de ură rasială. George Sbârcea aminteşte că pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, o actriţă americană a auzit nişte negri cântând pe o plantaţie. Impresionată plăcut de muzica auzită, aceasta a fost extrem de mirată când i-a auzit vorbind:

“...mi-a fost cu neputinţa să-mi închipui că negrii ar fi în stare să scoată sunete articulate, care să-i deosebească de maimuţe, de pildă!”

 

Aduşi cu forţa într-o ţară în care nu şi-au dorit să ajungă, puşi să muncească într-un loc unde n-au dorit să muncească, negrii îşi mai atenuau dorul nesecat de libertate prin cântec.

“Pe plantaţii, munca începea înainte de răsăritul soarelui, în acea scurtă şi trecătoare clipă a crăpatului de ziuă, în care freamătul vântului nu s-a trezit încă spre a înfiora suprafaţă bălţilor oglindind cerul întreg cu norii lui zburători. Clipa aceasta se consuma repede, atât de repede, încât negrul nu avea nici măcar răgazul de a-şi privi umbra smolită în luciul apei.”

 

În New Orleans, locul în care au apărut primele acorduri ale noii muzici,

“negrii defilau în beţia cântecelor născocite de ei înşişi, din care urechea  sensibilă desluşea gustul lacrimilor.”

 

Erau 

„maiestuoşi şi demni ca nişte regi, îmbrăcaţi în uniforme absurd colorate, cusute cu fir auriu, purtând pe cap, fără nicio teamă de ridicol, tricornuri sau chivăre militare copiate din vechile portrete franceze, engleze şi spaniole. Ei se simţeau timp de câteva ore, cu un fel de comică şi gravă răspundere, stăpânii lumii.”

George Sbârcea  dă informaţii deosebit de utile  despre diferite stiluri de jazz, ca: ragtime, blues, dixieland, Chicago, swing, şi face interesante prezentări ale unor nume celebre care sunt legate pentru totdeauna de această muzică. Amintesc doar câteva, lista fiind foarte lungă:Buddy Bolden, Louis Armstrong, Billie Holiday, Count Basie, Duke Ellington.

 

Aproape la fiecare pagină am întâlnit pasaje care ar fi trebuit amintite în această prezentare. Dacă îmi pot permite, aş împrumuta un termen des utilizat în jazz, numit „feeling”, pentru a sublinia din nou că George Sbârcea a avut un deosebit „feeling” ca scriitor. Spune despre blues,  una dintre primele forme de manifestare a marelui jazz:

„Se amestecă măreţia şi grotescul, ironia şi durerea, resemnarea şi revolta, umorul şi voinţa, o gamă largă de sentimente şi dispoziţii, de la suspinul dragostei neîmpărtăşite, la cântecul de triumf al omului încrezător în steaua sa.”

 

Autorul mai adaugă despre acelaşi stil muzical:

 „ S-a spus despre blues că el topeşte în sunetele şi versurile sale răcnetele disperate ale beţivilor de prin cârciumi, lamentul vânzătorilor de stradă, sirena vapoarelor fluviale, şuierul prelung al locomotivelor, râsul cristalin al copiilor, cântecele de pe plantaţiile de tutun şi bumbac .”

 

În carte, tot despre blues, am găsit şi acest pasaj memorabil:

„Cântecele de muncă, cele spirituale, bluesul, se amestecau într-un talmeş-balmeş teribil, din care nu se înţelegea mare lucru, în afară de ecoul tobelor africane adus de vântul oceanic de la mari depărtări şi înviorat de răcoarea umedă ce bântuia peste oraş dinspre câmpiile de un verde tandru al împrejurimilor.”

 

Eruditul muzicolog George Sbârcea aduce în cartea sa unele lămuriri care pun acel ceva în plus faţă de alte lucrări care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei acestei muzici atât de diversificate cum este jazzul. Autorul ne trimite cu secole în urmă pentru a înţelege de unde vine numele cunoscutului stil muzical „Dixieland” şi ne spune că termenul vine de la „linia Dixie”, care separă statul Pennsylvania de statele Maryland şi Virginia. Linia de separaţie a fost stabilită de doi astronomi englezi, dintre care pe unul îl chema Jeremiah Dixon. Totodată, „dixie” era şi americanizarea cifrei 10, imprimată pe bancnotele de 10$ din vremea aceea.

 

O carte pe care o recomand tuturor, admiratori ai jazzului sau…indiferenţi faţă de acest gen muzical. Veţi afla lucruri extrem de interesante, cum este, de exemplu, o declaraţie a inventatorului Thomas Alva Edison, care s-a dovedit a nu fi la fel de intuitiv în domeniul previziunilor muzicale ca în altele, unde, ştim cu toţii, a excelat:

„Saxofoanele nu vor fi niciodată capabile să execute muzica zisă de jazz.”

 

Mă întreb ce răspuns i-ar da astăzi Jan Garbarek sau Stan Getz, sau, de ce nu, Nicolae Simion…

 

Viaţa înseamnă şi muzică. Muzica este viaţa. Cât despre jazz, nimic nu mi se pare mai potrivit pentru încheiere, decât părerea lui George Gershwin:

„Viaţa e, în mare, ca o muzică de jazz; cel mai bine iese când improvizezi.”

 

O părere cu care sigur a fost de acord şi compozitorul nostru Claude Romano, adică George Sbârcea!