Întrebarea care mi-a venit in minte după ce-am citit cartea a fost: „De ce este România…guvernată altfel?”, că de-aici derivă toate problemele, multe, mărunte şi sufocante de fiecare zi. Oricare ţară, dacă ar fi administrată atât de prost cum e România, ar fi ca a noastră (mândră, glorioasă, dar în acelaşi timp „mândră”, „glorioasă” etc.)!... 

Sunt multe observaţii făcute de Lucian Boia în cartea domniei sale cu care nu sunt de acord. Sunt şi aspecte, mai puţine, cu care sunt de acord. 

 

Autorul a ne priveşte cu ochi iscoditori: ce-am fost (dac-am fost…), ce putem să devenim ( dacă putem…). Singura certitudine incomodă e prezentul. Toţi facem parte din el, chiar şi autorul cărţii. Eseul, care se vrea un diagnostic al societăţii preromâneşti, apoi continuat cu identificarea lacunelor noastre naţionale ( de data aceasta româneşti, prefixul „pre” nemaiavând rostul), trece prin mai multe categorii şi subcategorii. Eu o să încerc o altfel de ierarhizare a conţinutului lucrării domnului Boia.

 

1.Trecutul

 

Probabil că faptele noastre de vitejie ( nu în sens peiorativ spun asta) trebuie bine căutate în această lucrare, în care suntem făcuţi un neam de categorie inferioară. Suntem criticaţi în multe pagini şi lăudaţi în puţine…Nu neg că ne merităm înapoierea actuală, dar nici nu pot să nu-mi scot pălăria în faţa dacilor care au luptat cu un inamic mult mai puternic în arta războiului, sau în faţa unor domnitori, sau principi, care

„n-ar fi visat nici un moment să-şi spună regi”.

 

 

 

E de rău când ni se spune că 

„E greu de spus cât „sânge roman” au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenţei. În Dacia nu s-au instalat colonişti de la Roma, ci „provinciali”, romanizaţi. Până şi Traian, împăratul cuceritor, era spaniol […].”

 

Nu văd ce relevanţă are originea spaniolă a lui Traian! Treaba lui de unde provenea! Reprezenta atunci cea mai mare putere militară şi bogăţiile teritoriului dacic erau prea tentante, ca să nu mai vorbesc de vanitatea Romei…

Pe mine mai mult mă interesează de unde trage autorul concluzia că prin venele noastre circulă mai mult sânge slav şi mai puţin sânge roman! E logic să reamintim că, într-adevăr, coloniştii romani veniţi în Dacia nu erau romani get-beget, ci „naturalizaţi” romani.

 

“Până târziu, în secolul al XIV-lea, teritoriul viitoarelor ţări române nu produce niciun fel de text, niciun document, toate informaţiile care îl privesc – puţine – provenind strict din afară.”

 

La noi, 

„Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit.”

 

Probabil că o explicatie a lipsei documentelor despre teritoriile româneşti de până pe la 1300-1400, este faptul că am avut de „lucru” cu vecinii care încercau să „sară gardul” în bătătura noastră…şi nu stătea nimeni să consemneze principalele evenimente pentru posteritate.

 

Suntem priviţi cu ochi îngăduitori de autor când se reaminteşte că:

„Aici se întâlnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Între ele, principatele române: diminuate, devastate, ocupate periodic, rămân în fiinţă, singurele ţări mici care supravieţuiesc în această parte a Europei.”

 

Cu aşa vecini, cui îi mai ardea de consemnări scrise prin cronici?...  se vede, „provincialii romanizaţi” au avut urmaşi care au ştiut să-şi apere teritoriile…

 

Mai aproape de zilele noastre, influenţele altor limbi sunt din ce în ce mai prezente în limba română . De exemplu, autorul spune că 

„Se adaugă cuvinte greceşti, ungureşti (neam, pronunţat frecvent în spirit autohtonist, e din sursă maghiară).”

 

Hmmm…În Dex scrie aşa:” NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuşi de puțin, nimic. – Din magh. nem. „

 

Să nu confundăm „neam”- în sensul de popor, grup de oameni înrudiţi, cu „neam”- cu sensul de nimic, deloc, ioc, cu originea maghiară (nem, care înseamnă nu)! Aşadar, autorul cărţii ar fi trebuit să precizeze la care „neam” se referă, pentru a evita orice ambiguitate: la „neam” ca popor, sau la „neam” ca puţin, deloc, etc.

 

Dar să continuăm cu lucrarea domnului Boia, pentru că ne-am cam luat cu prea multe explicaţii pe marginea unui singur cuvânt…Renumitul medic Carol Davila este pentru autor

„de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român.”

 

Nu prea înţeleg în ce constă incertitudinea, pentru că despre Carol Davila se consemnează:

„Carol Davila, pe numele de naştere Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d'Avila) […] a fost un medic şi farmacist român, de origine franceză, născut în Italia.” – sursa: wikipedia.org

 

Despre Unirea din 1859, autorul lucrării spune:

„Moldovenii ( boierii, desigur, ei alcătuiau ţara politică) n-au avut de fel atunci sentimentul unei eliberări sau al unei uniri; s-au văzut pur şi simplu cuceriţi. După cum nici muntenii nu porniseră la luptă cu idei unificatoare. Naţiunea română – ceea ce, încă o dată, înseamnă conştiinţă naţională, în lipsa căreia n-are cum să existe o naţiune - s-a construit treptat, desăvârşindu-se spre mijlocul veacului al XIX-lea.”

 

Mijlocul secolului al XIX-lea cuprinde şi anul 1859!...Deci era atunci conştiinţa naţională formată!

 

Ni se reaminteşte de teoria lui Nicolae Densuşianu în lucrarea „Dacia preistorică”:

„Cu mult înainte de romani, cu mult înainte de greci, aici, în Dacia preistorică a existat o civilizaţie măreaţă, care a iradiat în întreagă lume, în orice caz în întreaga Europă.”

 

Teoria e valabilă şi azi…Vezi Napoleon Săvescu. Dacă avem un prezent mizerabil, nu înseamnă că trecutul îndepărtat nu ne poate oferi…revelaţii interesante în…viitor!

 

În aceeaşi idee, citez un fragment dintr-un interviu al lui Miceál Ledwith, un fost preot catolic, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, care se pare că într-o perioadă a avut acces la atât de bine păzita bibliotecă a Vaticanului,:

“Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale.”

 

Lucian Boia continuă să arate acuzator cu degetul spre poporul român:

„ Teza lui Densuşianu […] este şi azi în plin avânt printre românii care măcar prin daci  ( din păcate daci fictivi) speră să-şi trateze complexele.”

 

De ce daci fictivi?  Să fie dacii primul „popor virtual” în istoria omenirii? Altfel formulată întrebarea, dacii, au fost, sau n-au fost? Împăratul Traian ştia sigur să dea răspuns la întrebarea asta…Faptul că românii vor să-şi trateze complexele nu e, în sine, un lucru condamnabil. Condamnabilă e clasa politică românească, în totalitatea ei, care ne face să ne găsim un punct de reper într-un trecut extrem de îndepărtat. Acel punct de reper din istoria foarte veche a poporului român nu seamănă cu prezentul, asta-i sigur! Şi atunci, pentru a „armoniza” trecutul cu prezentul, ce facem? Ne batem joc de trecut, pentru că oricum prezentul îşi bate el joc de noi! 

 

                                                                                                                                                                   sfarsitul primei parti