Huxley, sub influenţa reacţiilor date de ingerarea mescalinei, are viziuni şi trăieşte nişte stări care în condiţii normale i-ar fi rămas necunoscute. 

În această a doua parte a cărţii „Porţile percepţiei. Raiul şi iadul”, îngemănarea dintre omul dornic de noi descoperiri ale limitelor necunoscute ale psihicului uman şi talentul de scriitor formează un tot pe care nu putem face altceva decât să-l admirăm şi să ne străduim a-l înţelege. Suntem departe de a pricepe chiar tot…

„Aşa cum se întâmpla cu Pământul în urmă cu o sută de ani, în cugetul nostru există încă cele mai negre Africi, cele mai necartate insule Borneo şi bazine amazoniene. Faţă de fauna acestor regiuni, noi nu suntem încă zoologi, ci simpli naturalişti şi colectionari de specimene. Colecţionarul trebuie să-şi îndeplinească munca, înainte de a putea trece la obligaţiile ştiinţifice mai înalte – clasificarea, analiza, experimentul şi elaborarea teoriei.”

 

De ce credem că doar marii bacteriologi sau virusologi ai lumii au făcut experimente pe propriile lor corpuri? Şi în domeniul psihicului uman au existat voluntari…

“Unii nu-şi descoperă niciodată antipozii în mod conştient. Colecţionarul de specimene psihologice are nevoie de o metodă prudentă, uşoară şi sigură să se transporte pe sine şi pe alţii din Lumea Veche în cea Nouă, din continentul vacilor şi al cailor atât de familiari în cel al cangurului şi al ornitorincului.”

 

Evident, Huxley consideră Lumea Veche lumea mentalului obişnuit, iar Lumea Nouă tărâmul unde se poate intra doar cu  „permisul” corespunzător- mescalina, sau cu ajutorul inducţiei hipnotice.

“Există două asemenea metode. În primul caz, sufletul este purtat spre destinaţia sa îndepărtată cu ajutorul unei substante chimice - mescalină sau acid lisergic. În al doilea, vehiculul este de natură psihologică, iar trecerea spre antipozii minţii se realizează prin hipnoză.”

 

 

Autorul încearcă să ne liniştească. Putem reveni oricând la starea normală. 

„Viziunile sub influenţa mescalinei sau a acidului lisergic încetează dacă persoanei i se administrează o doză considerabilă de acid nicotinic."

 

Posturile ţinute de oamenii religioşi în cursul unui an se explică nu numai ca act de voinţă liber-consimţită, de sondare a propriilor posibilităţi pe care le avem (sau nu…). Mai există ceva :

„ Astfel ne vine mai uşor să explicăm rolul postului în declanşarea viziunilor. Prin reducerea cantităţii de zahăr aflate la dispoziţia organismului, postul scade randamentul biologic al creierului şi permite pătrunderea în conştiinţă a unor elemente fără nicio valoare de supravieţuire[…]. Provocând avitaminoză, îndepărtează din sânge acidul nicotinic care inhibă viziunile. Când oamenii îşi supun trupul la cazne, o fac nu numai în speranţa ispăşirii păcatelor trecute şi a evitării pedepselor viitoare, dar şi cu aspiraţia vizitelor la antipozii minţii, într-un periplu vizionar.”

 

Autorul romanului „Minunata lume nouă” nu se îndoieşte de existenţa Raiului sau a Iadului, a unei lumi mult mai vaste, mai frumoase, sau mult mai înfricoşătoare decât cea în care trăim şi pe care ne este dat s-o cunoaştem folosindu-ne de simţurile de care dispunem 

„…sufletul este purtat spre destinaţia sa îndepărtată cu ajutorul unei substanţe chimice- mescalină. În al doilea, vehiculul este de natură psihologică, iar trecerea spre antipozii minţii se realizează prin hipnoză. Cele două vehicule poartă conştiinţa în aceeaşi regiune; dar drogul are raza de actiune mai lungă şi îşi transportă pasagerul mai departe în terra incognita.”

 

Pentru Huxley, existenţa celor doi antipozi – raiul şi iadul – este ceva cât se poate de concret.

„Cangurii şi ornitorincii pot părea neverosimili, dar improbabilitatea lor se repetă. La fel şi creaturile psihologice care populează regiunile mai îndepărtate ale cugetelor noastre.Trăirile sub influenţa mescalinei sau în stare de hipnoză profundă sunt stranii, fără îndoială, dar stranii cu o anumită regularitate, stranii potivit unui tipar.”

 

Mulţi dintre noi se bucură când işi amintesc să fi avut peste noapte un vis în culori. Autorul explică diferenţa între un vis color şi unul alb-negru:

 

„Visele în culori sunt reprezentări de peisaje, în care nu există dramă, nu există trimiteri simbolice la conflict, ci doar înfăţişarea în faţa conştiintei a unui fapt dat, non-uman."

 

Raiul ni-l imaginăm ca locul culorilor frumoase, al pietrelor preţioase, sau al florilor. Lucru explicabil, pentru că, pe vremuri,

„Mulţimea vedea doar mizeria întunecată a bordeiului, praful sau noroiul drumului din sat, cenuşiul-cafeniu al straielor zdrenţăroase.De unde şi setea arzătoare, aproape disperată, după culori luminoase, pure; de unde şi efectul copleşitor al unor asemenea culori ori de câte ori erau prezente, la biserică sau la curte.”

 

„Edenul este întotdeauna un tărâm al pietrelor scumpe. Purtătorii de cuvânt ai majorităţii paupere şi-au umplut raiurile imaginare cu pietre preţioase."

 

"Pietrele de preţ sunt de preţ deoarece se asemuiesc vag cu splendidele miracole văzute de ochiul interior al vizionarului."

 

Pentru cei care nu cunosc pietrele preţioase, raiul este împodobit cu flori.

 

„Obiectele strălucitoare pot aminti inconştientului de ceea ce-l bucură la antipozii cugetului, iar aluziile obscure ale vieţii de pe Cealaltă Lume sunt atât de fascinante, încât diminuează atenţia acordată celei de aici, conferind astfel capacitatea de a trăi conştient ceea ce, inconştient, ne este mereu alături.”

 

Aluziile vieţii de pe Cealaltă Lume sunt fascinante atât timp cât pe Această Lume va mai exista un singur supravieţuitor.

 

Huxley ne previne. Poarta de trecere de la Rai la Iad se deschide foarte uşor…

 „Teama şi furia pot închide calea spre Cealaltă Lume cerească, împingându-l în iad pe consumatorul de mescalină.”

 

Nu pot spune cu certidunie că autorul a fost un om religios. Ceea ce iese în mod clar în evidenţă e credinţa sa în ceva care există Dincolo…După Paradis, există Divinitatea, dar omului nu-i este dat să cunoască mai mult decât temelia ei.

 

„…paradisul reprezintă doar o pozitie avantajoasă de unde temelia divină poate fi văzută mai limpede decât de la nivelul existenţei individualizate obişnuite."

 

„În starea postumă, după ce au întrezărit splendoarea insuportabilă a Realităţii ultime şi după ce au pendulat între cer şi infern, majoritatea sufletelor se retrag în acea regiune mai domoală a cugetului unde, cu dorinţele, amintirile şi fanteziile lor proprii şi ale altor oameni, pot construi o lume foarte asemănătoare celei în care au trăit pe Pământ.”

 

 Ce bine-ar fi să fie aşa…Ce pot să spun despre viziunile autorului, luate de el ca realităţi sigure? Va veni un moment când le vom cunoaşte, sau cel puţin când vom face parte din ele fără să ştim cu adevărat ce se întâmplă cu noi…