„Scrisori persane” e literatură, dar şi un tratat despre societatea omenească. Montesquieu a pus o lupă uriaşă deasupra societăţii şi a început să ne studieze: cine suntem cu  adevărat, cât de prefăcuţi şi cât de doritori de a crede că fiecare dintre noi are dreptate, iar ceilalţi nu. În curând   se vor împlini 300 de ani de când Montesquieu a scris „Scrisori persane”. Între timp, unele lucruri s-au schimbat sau au dispărut, altele au rămas la fel…

 

Doi persani, Rica şi Usbec, ajung la Paris şi în alte oraşe europene, într-o lume total diferită de a lor, cu alte norme de moralitate în societate, cu alte concepţii despre viaţă, despre familie, despre cultele religioase şi slujitorii lor. Cei doi persani merg la Paris, un oraş

„…mare cât Ispahanul. Casele sunt atât de înalte încât ţi-ar veni să juri că trăiesc în ele numai astrologi. […] Eu, care nu-s făcut pentru acest fel de viaţă şi care umblu adesea fără să-mi ies din pas, mă înfurii uneori ca un creştin; căci, hai să zicem, mă las stropit din creştet până în tălpi, dar nu pot ierta înghiontelile ce le înghit regulat.”

 

 cu gândul de a căuta perfecţiunea în orice:

“Rica şi cu mine suntem poate printre cei dintâi persani pe care dorinţa de cunoaştere   i-a îndemnat să plece din ţara lor, renunţând la dulceaţa unei vieţi tihnite ca să caute cu sârguinţă înţelepciunea.”

 

Rica şi Usbec au lăsat în ţara lor o lume care nu seamănă deloc cu cea pe care au găsit-o în Europa. Chiar dragostea dintre ei şi mai multele lor soţii e altceva decât aceea pe care o ştiu europenii.

 

 

 

Fatma, o membră a haremului lui Usbec, nefericită pentru plecarea departe a iubitului:

„Ce-ai fi vrut să devina o femeie care te iubeşte, care se obişnuise să te ţină în braţe, care nu se ocupase decât de grija de a-ţi da dovezi de dragoste; liberă prin naştere, sclavă prin violenţa iubirii ei? De ce nu pot să exprim ce simt pentru tine? Şi cum de simt atât de bine ceea ce nu pot exprima? În aceste clipe, Usbec, aş da  întreaga lume pentru o singură sărutare de-a  ta.”

 

Montesquieu surprinde în opera sa multe aspecte ale vieţii şi societăţii, inteligent transpuse în mirarea permanentă a celor doi călători care văd şi aud lucruri nebănuite pentru ei, obişnuite pentru noi. Până la urmă, locul perfect pe Pământ nu există. Peste tot sunt şi bune şi rele. Să ne gândim, măcar în treacăt, la eunuci şi la dramele lor…

 „ Când primul meu stăpân îşi făuri planul crud de a-mi încredinţa femeile sale şi mă obligă prin făgăduieli întărite de mii de ameninţări să mă despart pentru totdeauna de mine însumi, […] mă gândeam să-mi sacrific pasiunile penru linişte şi bogăţie. Mintea mea nechibzuită mă făcu să văd răsplata şi nu ceea ce pierdeam. Speram să scap de neajunsurile iubirii, nefiind în stare să o satisfac. […] mă găsii înconjurat de ispite, care mă răscoleau fără încetare.”

 

„Să mă despart de mine însumi…”

Poate fi ceva mai trist pe lume?...

 

Pe la 1700, când a fost scrisă cartea, segregaţia rasială era o prezenţă obişnuită. Totuşi, în 300 de ani urme nefireşti în conştiinţa publică au rămas şi azi…Usbec către soţia lui, Zachi 

„Aflu că ai fost găsită singură cu Nadir, eunucul alb, care va plăti cu capul necredinţa şi perfidia. Cum de te-ai pierdut atâta încât să uiţi că n-ai voie să primeşti în camera ta un eunuc alb, câtă vreme ai negri puşi să te servească?”

 

Şi atunci, dar şi acum lumea se conduce prin politică şi prin religie:

 „ Există un vrăjitor mai mare decât regele. Acesta e Papa. Şi ca să-l ţină mereu în frâu  şi să nu-şi piardă obişnuinţa credinţei, îi dă [regelui] din când în când, pentru exerciţii, anumite articole de credinţă. Acum doi ani i-a trimis o scrisoare mare numită „Constituţie”. 

 

Dacă tot am amintit de „cartea care vine din cer”, să vedem ce spune Montesquieu despre Dumnezeu ,religie, credincioşi şi autorii cărţilor sfinte:

 

Despre Dumnezeu:

„Deşi poate vedea tot, nu se slujeşte totdeauna de această facultate. De obicei îi lasă creaturii facultatea de a acţiona, ca să-i rămână aceea de a merita sau a nu merita. Astfel, alege ceea ce trebuie să se întâmple din numărul de lucruri posibile, stabilind prin hotărârile Sale determinările viitoare ale spiritelor şi lipsindu-le de puterea pe care le-o dăduse de a acţiona sau nu.”

 

O idee asemănătoare am găsit şi în „Jurnalul fericirii” a lui Nicolae Steinhardt, care preia această  interesantă idee de la Simone Weil:

„Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.”

 

Despre religii:

„Religia ebraică e un vechi trunchi care a născut două ramuri ce au acoperit tot Pământul: mahomedanismul şi creştinismul; sau, e mai degrabă o mamă care născut două fete, iar acestea au acoperit-o de răni; căci în materie de religie, cele mai apropiate sunt cele duşmane. Dar oricât de rău a fost tratată, ea nu încetează să se laude că le-a adus pe lume. Se serveşte şi de una şi de alta ca să cuprindă lumea întreagă, în timp ce, pe de altă parte, bătrâneţea ei venerabilă îmbrăţişează toate timpurile. Evreii se cred, deci, izvorul oricărei cucernicii şi originea oricărei religii. Pe noi, dimpotrivă, ne privesc ca pe nişte eretici care şi-au schimbat legea sau mai degrabă ca pe nişte evrei nesupuşi.”

 

Despre credincioşi şi atei:

"Curtenii, militarii, chiar femeile se ridică împotriva clericilor, cerându-le să dovedească ceea ce sunt hotărâţi să nu creadă.[…] Nu sunt mai hotărâţi în necredinţă decât în credinţă. Trăiesc într-un continuu flux şi reflux care-i poartă fără încetare într-un sens sau altul."

 

Despre autorii cărţilor sfinte:

„Autorii aceştia, n-au căutat in Scriptură ceea ce trebuie să credem, ci ceea ce credeau ei. N-au privit-o deloc ca pe o carte unde se află dogmele pe care trebuiau să le primescă, ci ca pe o lucrare care va putea da prestigiu propriilor lor idei. "

 

Despre ştiinţă şi teologie:

„Aici oamenii se prăpădesc după ştiinţă, dar nu ştiu chiar dacă-s aşa de savanţi. Cel care se îndoieşţe ca filozof de toate nu îndrăzneşte să nege nimic ca teolog."

 

Îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu ( „Scrieţi băieţi orice, numai scrieţi”) apare la Montesquieu într-o altă formă, dar aceeaşi în esenţă.

"Se pare că, în înţelepciunea ei, natura a avut grijă ca prostiile oamenilor să fie trecătoare, dar cărţile le imortalizează. […] proştii vor ca posteritatea să afle că ei au trăit şi să ştie pentru totdeauna că au fost proşti.”

 

Autorul ne reaminteşte, cu multă subtilitate, în ce lume urâtă (de fapt urâţită…) am trăit şi trăim:

„…pot să te asigur, n-a existat niciodată o împărăţie în care să fie atâtea războaie civile ca în aceea a lui Cristos. În Spania şi în Italia sunt anumiţi dervişi care nu ştiu de glumă şi care îi ard pe oameni ca pe nişte paie. […] Fericită e ţara locuită de fiii Profetului! Asemenea triste întâmplări sunt necunoscute acolo. Sfânta religie pe care au adus-o îngerii, se apără prin însuşi adevărul ei. N-are nevoie de aceste mijloace violente ca să se menţină.”

 

Citind această carte, nu poţi să nu te întrebi dacă suntem oare cu adevărat conştienţi de lumea ciudată în care trăim.

La  Moscova:

"Când un străin intră în casă, soţul i-o prezintă pe nevastă-sa şi străinul o sărută. Lucrul acesta trece drept o cinste făcută soţului. În pofida faptului că părinţii, în contractul de căsătorie al fiicelor lor stabilesc că soţul nu le va biciui, nu-ţi vine să crezi cât de mult le place femeilor din Moscova să fie bătute. Ele nu pot crede că stăpânesc inima soţului lor dacă acesta nu le bate cum trebuie.”

 

La Paris:

„Un soţ care ar vrea ca soţia să-i aparţină numai lui ar fi privit ca un tulburător al bucuriei publice, ca un nesocotit care ar vrea să se desfete de lumina soarelui înlăturându-i pe ceilalţi oameni. Aici, un soţ care-şi iubeşte soţia este un bărbat într-adevăr lipsit de merite încât nu se poate face iubit de o alta.”

 

Mai mult decât atât, francezii

 „ cred că a jura unei femei dragoste veşnică e tot atât de ridicol ca a susţine că vei fi mereu sănătos, sau că vei fi întotdeauna fericit.”

 

La Veneţia:

„Desfrânaţii de aici întreţin un nesfârşit număr de femei uşoare, iar credincioşii un infinit număr de preoţi.”

 

Montesquieu ştie să fie un mucalit simpatic. Despre farmaciile din Veneţia spune:

„Aici oamenii nu mor decât subit, altfel moartea nu şi-ar putea exercita puterea, pentru că la toate colţurile se găsesc oameni care au leacuri ce nu dau greş împotriva tuturor bolilor ce-ţi trec prin minte.”

 

Aveţi impresia că azi s-a schimbat ceva?

 

Nici moda cu adepţii ei cu orice preţ nu scapă de ironia fină a autorului:

 „ O nouă modă va veni să distrugă munca celor care au croit-o. Înainte ca tu să fi primit scrisoarea mea, totul va fi altfel.[…] Uneori coafurile se înalţă pe nesimţite şi o revoluţie le face să coboare dintr-o dată.[…] Arhitecţii au fost adesea obligaţi să înalţe, să coboare sau să lărgească uşile după cum toaletele femeilor pretindeau de la ei acastă schimbare.”

 

Am găsit în „Scrisori persane” şi o profeţie care, aşa cum îi şade bine unei profeţii, s-a adeverit…

 „Mi-e teamă întruna  să nu se ajungă până la urmă la descoperirea unui secret care să procure o cale mai scurtă pentru a ucide oameni, a distruge popoare şi naţiuni întregi.” 

 

…şi un avertisment adresat imperiilor care apar şi dispar:

 

 „Imperiile pot fi comparate cu un arbore ale cărui ramuri, prea întinse, sug din trunchi toată seva şi nu o folosesc decât ca să facă umbră.”

 

Pentru final, cel mai bine ar fi să-l las pe Montesquieu să ne spună ce are de spus:

„Public aceste prime scrisori ca să încerc gustul cititorilor.”

 

Ştim că  „gusturile nu se discută”. Lucru valabil, evident, şi când ne referim la „Scrisori persane”. Ceea ce a scris Montesquieu nu se discută. Se admiră!