Poezie: Incisivi | 717 Afişări |
Scris de Antonia Zavalic |
Sâmbătă, 09 Februarie 2013 08:22 |
Îţi vorbesc ţie,
cel care odinioară îmi înveleai carnea pe oase,
cu mâna ta,
căptuşind venele-n atingeri
şi ridicând un nou şir de vertebre capabil să ne ţină neîntrerupţi,
ca într-un singur corp.
Tu, te-ai făcut prima mea piele
sub care mă întindeam netemătoare,
ştiind că din strânsoarea ta, vor creşte uniform şi zâmbete şi lacrimi.
Iar după chipul şi asemănarea ta, toţi oamenii de care aveam nevoie.
Muşcam din tine,
ca din luna albă, rugându-mă lui Dumnezeu
să cadă întunericul şi între noi să se facă lumină.
Suntem doi privitori,
în care sorii se împreunează geloşi,
cu dinţii adânc înfipţi în ce-a mai rămas din căldura noastră.
Îţi vorbesc ţie,
cel care odinioară îmi înveleai carnea pe oase,
cu mâna ta,
căptuşind venele-n atingeri
şi ridicând un nou şir de vertebre capabil să ne ţină neîntrerupţi,
ca într-un singur corp.
Tu, te-ai făcut prima mea piele
sub care mă întindeam netemătoare,
ştiind că din strânsoarea ta, vor creşte uniform şi zâmbete şi lacrimi.
Iar după chipul şi asemănarea ta, toţi oamenii de care aveam nevoie.
Muşcam din tine,
ca din luna albă, rugându-mă lui Dumnezeu
să cadă întunericul şi între noi să se facă lumină.
Suntem doi privitori,
în care sorii se împreunează geloşi,
cu dinţii adânc înfipţi în ce-a mai rămas din căldura noastră.
AUTOR: Antonia Zavalic |