Zi de zi ni se cere să cucerim lumea în universal spiritual. Ni se spune să muncim, să învăţăm, să devenim, să existăm ş.a.m.d. Urmând această <zicere>, oamenii pot fi împărţiţi în două categorii: actori şi spectatori. Actorii sunt cei care trudesc pe marele podium al vieţii, implicându-se zilnic în silnicia vieţii. Să fii actor nu e uşor! Greşeala nu-ţi este permisă! Eşti pus la zid când, din neatenţie sau răvăşit de oboseală, îţi scapă vreun amănunt din Marele Tot al perfecţiunii universale. Devii centrul universului, în sens peiorativ. Rodul muncii tale este pus pe altarul judecăţii. Ţi se împarte munca în fâşii, ţi se caut imperfecţiuni în “operă”, ţi se spune că prea râvneşti ieşitul în faţă, prea eşti dornic de afirmare. Iar, spre final, ţi se aruncă un “A fost bine... da, da... felicitări”... Dacă te hotărăşti să adopţi plăcerea <statului>, ţi se spune că eşti bolnav, ai probleme, ţi se cam “plouă” se situaţie.. asta aşa, după o serie de evenimente în care ai muncit pe brânci.

  O altă categorie de oameni sunt spectatorii. Aceştia sunt cei mai apreciaţi. Mereu se spune despre ei: “Ce oameni de treabă, nu zic nimic, nu au cu nimeni nicio vorbă, da, oameni buni, ce mai?!” Ş-apoi să mori încet când vezi cum <implicaţii> sunt blamaţi, iar <pasivii> sunt apreciaţi. De aici treaba devine interesantă! Îl vezi pe domnul Pasiv cum stă, rumegă “problema” în banca lui, nu zice nimic când trebuie făcut ceva de amploare, dar începe să-şi lustruiască săgeţile şi te ocheşte când vede că “te bagi” în treabă. Aşteaptă, că doar e răbdător din fire, apoi începe să le povestească altora (aşa, pe la spatele tău, că doar nu l-a trimis mumă-sa pe lumea asta cu personalitatea şi caracteru-n sânge) ce şi cum ar fi făcut El dacă era în locul tău şi cum vede el lucrurile, dintr-o perspectivă absolut proprie şi originală. Ce să mai zici?! Trăiască distonocalmul! Că.. te doare capul de atâta zicere şi de atâta nefacere!

  Revenind la “problemă”, ce alegi să fii? Actor sau spectator? Implicat activ sau pasiv? Adevărul e că nu putem schimba firea umană. Pur şi simplu ne naştem să fim ceea ce suntem! Ei, de n-ar fi spectatorii cu tolba cu săgeţi în spate, şi-ar mai juca actorii rolurile atât de bine, încât numele lor să fie purtat pe buzele duşmanilor, veneticilor spectatori?! Paradox sau parodie? Decideti voi cu înţelepciunea vulturului vânat!

AUTOR: Maria Roman Mihali