Am avut memorabila şansă de a-l întâlni pe Hagi Tudose, aşa cum l-a dorit Delavrancea să fie. Se întâmpla acest lucru în anul 1980, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Constantin Rauţchi a fost atunci Hagi Tudose, nu un actor care interpretează un rol într-o piesă de teatru. Cine a văzut spectacolul, ştie ce spun. Au fost momente când eram convins că oricând actorul Constantin Rauţchi ar putea muri pe scenă , fiind hagiul Tudose. De fapt, acesta a fost ultimul mare rol al excepţionalului actor. Amintind de el, m-am gândit să readuc în prim plan figura zgârcitului român în viziunea lui Delavrancea.
Poate ar trebui să cugetăm mai mult la faptul că mulţi din marii noştri scriitori ar fi avut nevoie doar de o limbă de circulaţie internaţională în care să scrie şi altul ar fi fost locul lor în literatura lumii…

Meritul lui Delavrancea  e acela că  are o paletă foarte largă de abordări literare, de la tragi-comedia aceasta, la dramele istorice cunoscute de toată lumea.
Hagi Tudose e un personaj care-ţi stârneşte şi mila, şi râsul în acelaşi timp.
Merge prin cârciumi şi băcănii, testează mâncarea, dar nu cumpără. Ia o bucăţică şi pleacă mai departe, neuitând să spună , de fiecare dată:

““Scump. Scump. Vremuri grele”. Si pleacă…Se duce la pastramagiul din colţ”” 

…sau oriunde in altă parte unde poate “gusta” ceva fără să plătească.

Nici acasă Hagiul nu-i mai darnic cu propria lui persoană. Suferă de frig iarna.

“Fum pe coşul hagiului nu s-a pomenit. Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul bobotezei, nici dacă în iulie turbează câinii de căldură.”

Leana, nepoata zgârcitului suprem al literaturii române, suferă alături de Tudose. Orice încercare de a-l îndupleca pe “protectorul” său se loveşte de răspunsuri care taie orice urmă de înţelegere din partea hagiului Tudose. Ar fi de remarcat răspunsurile date de avar la fiecare încercare a fetei de a obţine de la unchiul său nişte lucruri absolut normale.

“Un porc…carne multă…Se strică…Două guri suntem…”
“Ce porcărie!...Ouă roşii?...Nu e mai bine să le mănânci proaspete?”

Zgârcenia extremă a fost o trăsătură de caracter pe care Hagi Tudose a avut-o din primii săi ani de viaţă.

“De mic copil, hagiul fusese cuminte şi aşezat. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mâna, punea bine.”

Pănă pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi băieţii şi fetele cu vârsta cam până pe la şapte ani erau îmbrăcaţi la fel, adică în rochiţe. Mă uit la poza fostului preşedinte american Franklin Delano Roosevelt (născut in 1882) făcută când avea trei-patru ani şi e, într-adevăr, îmbrăcat în rochiţă !

Tudose creşte, devine om în toată firea, bun de însurat. De însurat ? Nu, nici vorbă, pentru că  ar apărea astfel mai multe cheltuieli:

“…copiii cer pâine, îmbrăcăminte, învăţătură, şi  femeia…rochii…plimbare…fuste în gherghef…”

Pentru Tudose, prăvălia e darul cel mai de preţ pe lumea asta.

“Prăvălia?...Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? Nebunul care-i sta în genunchi cu ochii şi cu inima speriată. Ii cerceta încăperile şi zidurile cu d’amăruntul.”

Cu “d’amăruntul”. Frumosul grai românesc de odinioară…

Casa ( ce termen pretentios, în acest caz!) în care locuieşte, mai corect spus supravieţuieşte cumva Hagi Tudose, are o serie întreagă de “particularităţi”.

“Pereţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe al cărei ochiu de geam ţi-ar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus.”

Un personaj pentru care doar banii contează. Sigur, banii de aur sunt cei mai indicaţi…

“Moartea să aibă coasă de aur, el, şi-ar înfinge amândouă mâinile în tăişul ei!”
“In zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori. In zece mii, el vede zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi viaţa lui.”

Până la bătrâneţe viata hagiului a fost “un şir necurmat de chinuri fericite”.

Interesant oximoron găsit de Delavrancea…

Ajuns bătrân, Hagi Tudose vinde prăvălia şi face, cu banii luaţi pe ea, o excursie în locurile sfinte. A adus de-acolo lemn sfânt. Normal că visează cu ochii deschişi la o prăvălie unde să vândă lemn sfânt, dar e prea târziu pentru asta.

E frig…Atât afară, dar mai ales în casă. Leana suflă pe geam pentru a-l dezgheţa. Niciun rezultat. E nevoie de lemne…

“Ar trebui să-mi dai lemne, că înlemnim până mâine.” Ii spune, degeaba, nepoata.

Hagi Tudose se îmbolnăveşte. Pentru prima dată în viaţa lui ar mânca o ciorbă de găină. Dar, atenţie,

“găina să nu fie prea mare…mică şi grea.”

Chiar şi în supă, Tudose vede numai

“bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura ".

In final, personajul principal al lui Delavrancea moare,

“cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni.”

Zgârcitul lui Delavrancea e diferit de alţi zgârciti celebri din literatura lumii. George Călinescu spunea:

“Nici Hagi Tudose nu e zgârcitul molieresc. Harpagon avea pudoare şi simţ al confortului. Tudose  e un  curat nebun. Avariţia lui e demonică […], iar fantezia lui economică absurdă.El se privează de hrană şi vrea să taie coada cotoiului ca să scurteze timpul deschiderii uşii.”

Posibil ca in zilele noastre să întâlnim avari cu puţină pudoare pentru bogăţia materială  afişată , dar având un exagerat de mare simţ al confortului…